Fostă campioană internațională la călărie, nevoită să îşi ascundă dorința de a se mai întoarce în şa din cauza mamei pe care o consideră vinovată pentru moartea tatălui ei. Ea nu crede în destin. Ea e realistă. Totuşi destinul îi face de petrecanie...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
„Primul pas”
Nu sunt puține dățile când un om spune că se va apuca de ceva şi nu o face. De cele mai multe ori renunță, căci i se pare prea greu sau i se pare că intervine ceva mai bun de făcut. Total greşită este această părere. Odată ce începi ceva, duci totul la bun sfârşit. Asta am învățat cu siguranță de-a lungul anilor de călarie pe care îi am în spate. Spre marea mea dezamăgire, am renunțat, trădându-mi credința, iar apoi am spus că o voi lua de la capăt şi chiar asta am făcut.
Astăzi, 11 octombrie, mă aflu în fața hipodromului din Chicago, singură, aşteptându-mi rândul la coadă, pentru prezentarea certificatului de participare la Etapa Regională a Campionatului Mondial de Echtație şi Dresură. Ăsta e un adevărat început în conceperea unui viitor plăcut.
Mă fâțâi de pe un picior pe altul şi arunc priviri piezişe în stânga şi în dreapta cu speranța că îl voi vedea pe Caleb. A dispărut acum mai bine de zece minute când a spus că îi duce pe Scarlette şi Shadow la supraveghetorii cailor participanți. Nu ar fi atâta grabă dacă în fața mea nu ar mai fi doar opt oameni care îşi aşteaptă rândul.
Bat neliniştită din picior, iar când un bărbat mai în vârstă se uită urât la mine, fără să mă mai gândesc pornesc spre ieşire. Totul în jurul meu este o agitație de nedescris. Vânzători ambulanți care încearcă să îşi vândă la prețuri exorbitant de mari jucăriile ce sunt pe cale să se dezmembreze, femei, bărbați şi copii îmbrăcați tematic flutură tot felul de panglici şi stegulețe colorate țipător, îngrijitori care duc caii la boxe şi câțiva participanți care deja s-au înscris formează un puhoi gălăgios de oameni la intrarea hipodromului.
— Uită-te pe unde calci! în toată îmbulzeala din jur, un băiat ridică tonul la mine.
— Scuză-mă! sunt pregătită să spun mai multe, dar cel peste care dau nu este altcineva decât Marcus.
— Fata nouă! se încruntă. Ce cauți tu a...
— Scuze, trebuie să plec! țip şi o iau la fugă în direcția opusă lui fără să îmi pese că arăt cel mai probabil ca o nebună.
Cu toate gândurile şi emoțiile pentru ziua de azi, am uitat că trebuie să dau ochii şi cu el. Sute de parfumuri diferite, unele mai dulci ca celelalte, în combinație cu mirosul de transpirație si de popcorn proaspăt, plus emoțiile care încep să iasă la iveală, îmi dau o senzație groaznică de greața. Aproape cad atunci când mă izbesc pentru a doua oară de cineva.
— April?! glasul lui Caleb mă trezeşte la realitate. De ce nu eşti la casa de înscrieri? ochii i se măresc.
