Fostă campioană internațională la călărie, nevoită să îşi ascundă dorința de a se mai întoarce în şa din cauza mamei pe care o consideră vinovată pentru moartea tatălui ei. Ea nu crede în destin. Ea e realistă. Totuşi destinul îi face de petrecanie...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
„Stai departe"
Imediat ce ajung acasă, mă trântesc pe colțarul spațios din sufragerie fară ca măcar să mă mai descalț. Acum, la ora patru după-amiază încă stau înfoflită într-o pătură, printre pernele de decor, gândindu-mă la tot ce pot în aceste momente de linişte. Pentru început, cum am putut crede că între mine şi Caleb ar putea să fie ceva într-un viitor fie el apropiat sau îndepartat? Mai important: de ce m-a lăsat să îmi creez speranțe dacă el avea deja prietenă? Rebecca. Pe lângă faptul că este frumoasă, mai are si un nume frumos. Oare de cât timp sunt împreună? Încep să mă foiesc printre perne până îmi găsesc o poziție convenabilă în care să continui să meditez. Oftez înfrântă. Nu este evident faptul că simt o atraçtie față de el? Nici nu ştiu de ce simt aşa ceva. La urma urmei, nu a făcut mare chestie. Mă foiesc până ajung cu picioarele în exteriorul canapelei. Doar m-a salvat de la un accident imens din care puteam cu uşurința să îmi pierd viața, apoi s-a comportat ca un nenorocit îngâmfat şi după aceea a devenit un drăguț. Da... cred că am motive să simt ceva. Ştiu că atunci când o fată se mută într-un oraş nou, apar şi băieți care să îi atragă atenția, dar am sperat că viața mea nu avea să urmeze una dintre poveştile acelea clişeice. Trebuie să iau acum o decizie. Fie voi continua să îl plac şi să aştept ca relația sa să se destrame, fie voi renunța acum şi îmi voi continua viața fără un Caleb în ea. Nu rişti, nu câştigi! Ce bine că nu este decât o simplă atracție!
***
— Haide, April! Ştim amândoi că poți! tata îşi luă uşor mâinile de pe spatele meu, iar eu am început să dau din picioare panicată, speriind animalul de sub mine.
— Ba nu, tată! Nu pot! Dă-mă jos, dă-mă jos! calul nechează uşor nervos sub mine, iar tata mă luă din şa, aşezându-ma cu grijă pe o băncuță.
Lacrimile îmi şiroiau pe obraji până la buze. Tata încercă să le mai şteargă, dar curgeau fără oprire.
— April, de ce îți este frică? îmi dadu la o parte cu grijă suvițele de păr care mi se desprinseră din coadă, iar acum îmi intrau în ochi.
— Mi-e frică să călăresc singură, tată! Vreau să ajung la fel de bună ca tine! Dar dacă nu voi reuşi? am început să plâng şi mai tare.
Tata mă luă în brațe, aşezându-şi mâna mare şi caldă pe spatele meu. Începu să facă mişcări circulare sau de sus în jos până m-am liniştit. M-am dat doi paşi în spate, privindu-l direct în ochii săi albaştri atât de asemănători cu ai mei. I-am cuprins chipul cu palmele mele micuțe şi i-am spus hotărâtă:
— Vreau să devin la fel de bună ca tine, tati! i-am strâns în palme uşor obrajii nebărbieriți, iar el începu să râdă.
— Renunță la frică şi o să devii cea mai bună! mă lăsă cu picioarele pe pământ, luându-mă de mână. Acum hai să mai încercăm o dată!
