Fostă campioană internațională la călărie, nevoită să îşi ascundă dorința de a se mai întoarce în şa din cauza mamei pe care o consideră vinovată pentru moartea tatălui ei. Ea nu crede în destin. Ea e realistă. Totuşi destinul îi face de petrecanie...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
„În apus şi mai departe”
— Şi asta a fost tot?
— Ar mai fi trebuit să fie şi altceva?
De când am ajuns acasă, mama mă bombardează cu întrebări despre şcoală, cele mai multe fiind legate de clasă, dar mai ales de profesorul diriginte despre care am aflat că ne va preda istoria.
— Nu chiar, dar mă aşteptam la ceva mai mult! îmi răspunde pe ton destul de ciudat.
— Încă nu am apucat să mă fac de râs. Mai aşteaptă până mâine.
— April! mă mustră scurt, datorită glumelor mele care în momentul de față nu ajung şi la ea.
— A fost o glumă, mamă!ridic mâinile în devensivă, privind ceasul de pe perete.
Este aproape ora patru, deci cred că ar fi cazul să plec pentru a ajunge la oră fixă la Anne. Urc sus şi iau hanoracul pe care îl miros încă o dată cu putere. Este al lui. Nu se poate să nu fie al lui. Astăzi o voi întreba pe Anne cine este nepotul ei. Cobor, iar când mama vede piesa de îmbrăcăminte din mânilie mele chicoteşte.
— Ce e? o întreb, nemaiputând nici eu să îmi stăpânesc râsul.
— Nimic! râde, lăsând să cadă în oala de pe aragaz câteva bucăți proaspăt tăiate de morcov.
Astăzi îşi luase liber de la serviciu ca să poată să meargă la deschiderea anului şcolar. Gândul acesta mă face să zâmbesc. În ultima perioadă începusem să îi spun „mamă” tot mai des. Suntem ceva mai apropiate față de acum trei săptămâni când ne-am mutat. Zâmbesc din nou, deschizând uşa. Ies în curte unde o găsesc pe Cora care ronțăie de mare zor jucăria ei preferată de cauciuc. O găină nenorocită care scoate sunete exact ca o pisică în călduri. Mulțumesc, Doamne, că este aşa învechită încât nu mai scoate decât sunetul de cauciuc vechi şi mestecat. Intru în grajd şi o scot pe Scarlette afară, dar de data asta fără harnaşament. Nu cred că pentru un drum până la casa lui Anne ar mai trebui să îi pun tot echipamentul.
— Hai, frumoaselor! iar Cora şi Scarlette vin după mine pe drumul dintre case.
***
Ajunsă în curtea femeii, o las pe Scarlette la umbra copacului din curte, iar pe Cora o iau cu mine la uşă. Bat de două ori, iar vocea lui Anne se aude de pe partea cealaltă.
— Imediat vin! aceeaşi voce vioaie şi uşor răguşită ca întotdeauna.
Aproape surprinzător de repede, uşa se deschide şi în fața ei apare bătrânica îmbrăcată la fel de colorat ca întotdeauna.
