Fostă campioană internațională la călărie, nevoită să îşi ascundă dorința de a se mai întoarce în şa din cauza mamei pe care o consideră vinovată pentru moartea tatălui ei. Ea nu crede în destin. Ea e realistă. Totuşi destinul îi face de petrecanie...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
„O propunere cât o mie”
Plictiseala a început încă de dimineață, căci deşi este vineri, astăzi nu merg la şcoală. Profesorii au un consiliu în care stabilesc orarul final, programul activităților extracuriculare şi alte idei şi reguli de ordine interioară, iar directoarea a binevoit ca noi, elevii, să rămânem acasă. Atât de plictisită sunt încât am intrat pe vechiul cont de Wattpad. Acum vreun an, când totul încă era aşa cum ar trebui să fie şi acum, obişnuiam să țin un fel de jurnal. Luam întâmplările din viața mea şi le combinam cu ideile năstruşnice din capul meu, reuşind să scot din treaba asta un fel de carte. Nu mică mi-a fost mirarea când aşa-zisa mea lucare a ajuns la douăzeci şi ceva de mii de citiri. Nu mă laud, dar am o oarecare înclinație spre scris, iar această platformă online îmi oferă şansa de a mă afirma. Poate nu voi ajunge vreo scriitoare de renume, chiar dacă asta visam când eram mică, dar sunt fericită şi cu cei câțiva oameni care îmi apreciază munca.
Mă gândesc ce ar trebui să fac, dar mai întâi de toate şterg vechea mea carte şi, având în vedere că a fost aşa apreciată, încep să scriu în ciorne prologul pentru o alta nouă. Una despre mine, despre viața mea, o parte din tot. În felul ăsta realizez că pot să îmi expun trăirile sub un oarecare anonimat, căci cine s-ar gândi că telenovela pe care o scriu e chiar viața mea? Şi încep exact cu momentul în care totul s-a prăbuşit. În timp ce apăs tastele mate ale laptop-ului, realizez că mi-am ieşit din ritm şi că am ceva de recuperat. Dacă înainte reuşeam să scriu lejer un capitol de patru mii de cuvinte în trei ore, acum timpul de muncă s-a dublat.
Problema mea este că nu sunt niciodată mulțumită cu ceea ce am. Aşa cum mă numeşte o mulțime de lume, sunt o perfecționistă. Aşez şi formez fraze de la cele mai simple până la cele mai complexe până când acestea încep să vină de la sine. Ideile curg şi simt cum îmi fuge sângele prin vene la fel de repede cum degetele îmi sprintează peste tastatură, dar mă opresc atunci când telefonul începe să îmi sune. Privesc spre ecranul luminat şi observ că nu e un număr salvat. Nu că aş avea altul înafară de al mamei. Apăs pe butonaşul verde şi duc dispozitivul la ureche.
— Alo!? întreb, folosind o voce mai prietenoasă.
— Bună dimineața, rază de soare! mă desumflu. Allyson are chef de glume.
— Ce vrei? o întreb mai tăios decât voiam.
— Da, asta e vocea pe care o aşteptam! şi râde, molipsindu-mă şi pe mine. Ce faci? mă întreabă cu aceeaşi voce vioaie ca întotdeauna.
— Contemplez asupra efemerității vieții şi rostul ființei umane în univers. Tu ce faci? la rândul meu încep să râd pe înfundate la auzul mormăielilor sale.
