Fostă campioană internațională la călărie, nevoită să îşi ascundă dorința de a se mai întoarce în şa din cauza mamei pe care o consideră vinovată pentru moartea tatălui ei. Ea nu crede în destin. Ea e realistă. Totuşi destinul îi face de petrecanie...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
„Ceva măreț”
Privesc un punct fix de pe tavanul alb, încercând să îmi limpezesc mintea în urma visului pe care l-am avut. Eu călare pe o umbră ce avea forma unui cal, în timp ce o a doua fantasmă ce avea forma fizică a unui bărbat mă privea. Nu puteam să îi văd chipul şi nici să disting vreo trăsătură, fiindcă era pur şi simplu o umbră. Mă strâmb la veşnicele raze solare şi îmi trântesc capul pe pernă. Normal că alarma mea canină vine şi mă linge pe față cu întârziere.
— Da, Cora, sunt trează! îşi aşează botul pe pieptul meu şi mă priveşte cu ochi mari. Ştiu, ştiu, şi eu te iubesc! o pup pe vârful nasului, iar aceasta sare jos bucuroasă, dând din coadă.
Mă întind exact ca o pisică şi mă aşez la marginea patului, încercând să mă opresc din râsul provocat de către colega mea de cameră.
— O să îți iei zborul dacă mai dai atât din coadă! o atenționez pe Cora, dispărând în baie.
***
Următoarele cinci zile trec sub acelaşi tipar: mă trezesc, aştept ca mama să plece, ies cu Scarlette, iar seara o vizitez pe Anne. Nimic extravagant, însă bătând în lung şi în lat cărările de pe aici, am ajuns la un câmp deschis. Acolo se termină casele şi urmează o bucată uriaşă de iarbă, cu câte un copac pierdut în pustiu. Normal că firea mea de aventurieră îmi spune să iau la puricat şi aceea zonă, aşa că asta aveam să fac astăzi, douăzeci şi opt august. Mă trezesc într-o stare de euforie, lucru ce mă face să mă agit exact ca un titirez şi habar nu am de ce. Mă simt pregătită să înfrunt orice. Simt că ceva trebuie să se întâmple astăzi, ceva măreț. Mă aflu în fața oglinzii din baie, privindu-mi chipul care-mi suferise câteva schimbări în ultimele luni. Sunt mai slabă, nu cu mult, dar suficient cât să îmi iasă şi mai mult în evidență buzele şi ochii albaştri. Părul blond pal îmi încadrează fața uşor alungită, iar dacă aş avea ceva mai multă grijă de mine, aş putea fi cu uşurință comparată la față cu o păpuşă Barbie. Lucru care nu se află pe lista mea de dorințe de făcut în viață.
Mă îmbrac şi am cobor în bucătărie, unde ca de fiecare dată, mama este acolo citind o revistă. În ultima săptămână nu ne-am mai certat, dar nici nu ne-am apropiat, între noi fiind mai mult un... armistițiu. Ea pleacă, eu îmi fac damblaua. Nimic în plus, nimic în minus. La ora unsprezece sunt în grajd, echipând-o pe Scarlette şi luptându-mă cu dorința din interiorul meu. Inima îmi bate mai repede şi capul îmi vâjâie Vreau să sar, să fug, să țip, nici eu nu ştiu ce vreau cu exactitate, dar clar dau dovadă de o energie inepuizabilă şi nici măcar nu am băut cafea de dimineață. Față de când am ajuns aici, temperatura mai scăzuse cu câteva grade, dar încă este perfect pentru a purta un tricou şi o pereche de blugi comozi. Îmi iau provizii pentru mine şi cele două prietene ale mele şi plec direct spre marginea satului care nu este un sat. Ciudat spus, nu? Ajunsă la locul ce îmi stârneşte o curiozitate imensă, încep observarea. Multă iarbă gălbuie, bătătoriă, câțiva copaci uriaşi care țin umbră pentru puține petice din întreg câmpul, nişte bolovani imenşi pe care poți să stai bine-mersi la bronzat şi o zonă mai îndepărtată unde sunt mai mulți arbori şi tufişuri, formând o pădurice. În capul meu deja văd locul ăsta ca teren amenanjat special pentru calărie.
