Fostă campioană internațională la călărie, nevoită să îşi ascundă dorința de a se mai întoarce în şa din cauza mamei pe care o consideră vinovată pentru moartea tatălui ei. Ea nu crede în destin. Ea e realistă. Totuşi destinul îi face de petrecanie...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
„Nu este bine"
Simt cum vântul trece prin materialul nu foarte gros al hanoracului şi îmi pişcă pielea precum o mie de ace. Fața îmi este protejată de sticla fumurie a caschetei, dar chiar şi aşa, tot ce pot să văd este spatele lat şi puternic a lui Caleb. Mâinile mele formează o menghină în jurul său şi încep să mă gândesc serios dacă nu îl doare abdomenul datorită strânsorii mele. Palmele îmi poposesc peste pieptul său, iar pe sub stratul proeminent de muşchi îi simt cu uşurință bătăile exacte ale inimii şi rapiditatea cu care acestea se repetă. Îmi strâng bine picioarele şi îmi sprijin fruntea de spatele său, încercând să nu mai bag în seamă senzația de greață pe care o am în momentul în care cu coada ochiului privesc în jurul meu şi văd cum totul este deformat din cauza vitezei.
Inspir şi expir la intervale regulate, muşcându-mi buzele de fiecare dată când trecem prin diferite curbe, iar motocicleta se înclină suficient de mult încât să cred că pur şi simplu vom cădea. Degetele mi se încleştează, iar brațele mele îl strâng şi mai tare pe Caleb atunci când intrăm în oraş, iar traseul devine şi mai dificil. Multe maşini, viraje, treceri de pietoni, chiar şi motociclte, sunt împânzite peste tot, precum pionii unui joc de Monopoly.
Datorită forfotei din jur, viteza motorului scade şi în sfârşit mă pot bucura de ceea ce văd. Ultimele raze ale soarelui se lasă ca o pătură aurie peste clădiri, iar uşor se retrage, lăsându-i loc lunii care vine din urmă. New York-ul era mult mai aglomerat şi luminos, mai gălăgios şi nu avea un aer tocmai primitor datorită aurolacilor pe care îi găseai frecvent la colțurile blocurilor ori a şoferilor nervoşi care înjurau pe oricine, oricând aveau ocazia. Aici, în Chicago, parcă locuiesc cei mai frumoşi şi liniştiți oameni din lume. Cel puțin aşa pare din ceea ce văd. Părinți care îşi țin de mână copiii ce mănâncă vată de zahăr, tineri îndrăgostiți care admiră verighetele din vitrina magazinelor cu bijuterii, vechiule conduse de şoferi care zâmbesc blând când cineva vrea să traverseze.
Poate pentru cineva care locuieşte aici dintotdeauna, Chicago este un oraş aglomerat, dar pentru mine care am trăit şaptesprezece ani în inferanalul New York, Chicago este un colț liniştit al Statelor. Când imaginile din jurul meu încetează să se mai mişte, realizez că ne-am oprit. Caleb parchează motocicleta în fața unui local nu tocmai modern, dar care pare primitor din afară. Şatenul îşi dă jos casca şi coboară de pe motor, ajutându-mă şi pe mine. Când păşesc din nou pe asfalt simt cum picioarele mă furnică şi mă dezechilibrez, prinzându-mă de umărul lui Caleb. Abia acum realizez cât de încordată am fost tot drumul. Cel din fața mea începe să râdă.
— Ți-am spus să te bucuri de plimbare, nu să ai cârcei când te dai jos. chicoteşte, iar eu simt cum mă fac violet în obraji.
