ᴊᴜʀɴᴀʟᴜʟ ᴜɴᴜɪ ᴀᴅᴏʟᴇꜱᴄᴇɴᴛ ᴠᴏʟ ɪɪ

Capitolul 7

-Ana-

-O să cazi, i-am zis. Doar lasă-mă să te ajut.

Mergeam amândoi spre liceu, el cu o cârjă în mână, dezechilibrându-se din când în când, iar eu încercând să-l ajut.

-Pot și singur, Ana. Nu vreau să mă ajuți. Nu mai sunt un copil mic.

-Nu mai ești, dar te comporți ca unul, îi zic autorirară. Ascultă, vreau doar să te ajut. Și tu m-ai ajutat atunci. Știi când. Ia-o pe asta ca pe o obligație dacă te ajută.

-Ce? Când te-am ajutat eu pe tine? mă întreabă chicotind, oprindu-se din mers, sau șchiopătat, mai bine zis.

-Ha ha, Kai, râd eu ironică. Îți zic, pretinzând că nu știi, sărăcuțul de tine. Chiar dacă faci asta doar pentru a mă amăgi, și să-mi aduc aminte de trecut.

Oftă exasperat, așteptând să-i zic ceva.

-Atunci când... zic eu, cu vocea stinsă. Atunci când mi-am sucit glezna înainte de excursie. Și când ai stat cu mine. Acum îți aduci aminte? Sau trebuie să detaliez fiecare minut? îi răspund, ridicând puțin tonul, cu o voce mai rece.

-Ana, eu nu... nu am vrut... încercă să-și găseasca cuvintele.

-Da, știu. Nu ai vrut să mă întristezi, bla bla bla. M-am prins. Nu știu de ce-mi mai pasă. Poate ar trebui să plec.

M-am întors încet, dar am ajuns din nou în postura de a mă trage spre el, ajungând foarte aproape de fața lui.

-Știi ce? Ție îți mai pasă fiindcă mă iubești. Cât mai ai de gând să negi asta? Și sunt sigur că nu te simți incomod acum. Sunt sigur că ai vrut să ajungi iar aproape de mine. Și sunt sigur că nu ai fi plecat de tot. Ai fi mers 2-3 metri maxim, pe urmă te-ai fi întors. Greșesc? Și dacă tot negi, mai bine întrebă-ți palmele de ce transpiră când ești lângă mine. Sau obrajii care se îmbujorează. Mai ai ceva de negat acum?

Rămăsesem fără replică. Cum de mă cunoștea așa bine? Normal, Ana, Kai te cunoaște mai bine ca oricine. Cum să te întrebi asta?  Vocea din capul meu mă tot certa, iar eu uram asta. Și știu, sună ciudat. Dar asta simt. Și mai simt că atunci când mă uit la el îl iubesc. Da o să-i zic. "Kai, te iubesc. Ai avut dreptate în tot ce ai spus.", cum naiba să-i zic asta?

Gândurile mi s-au oprit brusc.

-Deci mă iubești, așa-i?

-Ce? Am zis asta cu voce tare? îmi acopăr repede gura cu mâinile.

-Aha, deci la asta te gândeai. Uau, acum citesc și gânduri. Credeam că tăcerea ta însemna un "Da" inevitabil, dar se pare că tăceai fiindcă te gândeai cum să mi-o spui. Mișto, zice râzând.

Cât de proastă puteam să fiu? Tocmai m-am dat de gol. Uneori nici eu nu mă înțeleg.

-Termină, Kai. Nu. Nu te iubesc. Obișnuiește-te cu asta. Nu ești centrul Pământului. Există și alți băieți pe lumea asta.

Încep să merg în față, lăsându-l să facă ce vrea. Dacă voia ajutor mă chema, dacă nu, se descurca și singur.

Nu am apucat să merg 5 metri, că deja îl aud țipând după mine:

-Aa da? Prietenei tale îi spusesei altceva. Nu te face că nu știi.

Mă întorc spre el, cu pași repezi.

-În primul rând nu, nu știu despre ce vorbești. Lasă jocurile. Și în al doilea rând vreau să ajung la liceu. Iar voi întârzia.

-Fie. Cum spui tu. Să pretindem ca nu știi nimic, sărăcuța de tine, îmi întoarce replica de mai devreme, chicotind sarcastic. Când erai la mine, la spital. Când vorbeai cu Nina la telefon. Parcă îi spuneai că mă iubești. Am auzit eu greșit? Sau eram doar prea slăbit și aveam halucinații? Ce zici de asta? O să o negi la fel ca pe celelalte?

-Stai, zic eu supărată. Deci eu am stat acolo 4 ore și jumătate așteptând să te trezești din comă, în timp ce tu, Kai, ascultai ce vorbeam eu la telefon și nu numai asta. Ba chiar te amuzai? Serios, Kai? Așa de patetic ai ajuns, zic eu izbucnind în plâns.

-Ana, îți jur că... încearcă el să zică ceva, nelăsat de mine

-Îmi juri că ce? Că ce, Kai? Ai idee cât am putut să plâng când am auzit ce s-a întâmplat? Era 6 dimineața când am aflat de la știri. Mai era un pic și fugeam în pijamale spre tine. Nici nu am văzut ce haine am luat din șifonier, am fugit imediat la tine, unde a urmat să mă cert cu doctorii și asistentele din spitalu' ăla ca să pot să te văd. Toate astea în timp ce tu jucai un teatru prost. Și nu mai are rost să te întrebi de ce am făcut asta. Știi deja răspunsul. Nu știu de ce mă mai întrebi dacă te iubesc, e evident asta. Da, Kai. Te iubesc. Aș face orice pentru tine, în timp ce îți bați joc de mine. Deja m-am săturat. Aș zice că aș vrea să te uit sau să nu te fi cunoscut. Dar știi ce? Nu. Nu vreau asta. Nici măcar în momentele astea nu regret că te iubesc. Ți-a ajuns discursul ăsta clișeic? Gata! Ți-ai făcut treaba. Acum mi-ai găsit punctul slab. Tu ești ăla.

-Ana, nu am ascultat decât convorbirea cu Nina. Atât. Nimic mai mult. Și nu. Nu am râs. Nu mi-am bătut joc. Eram chiar fericit că mă iubești. Și încă sunt. Și știu, am fost un fraier, prost, idiot, nesimțit și toate celelalte. Știu. Doar că nu vreau să te pierd în modul ăsta. Dacă mă ierți, ți-aș fi recunoscător. Dacă nu, îți mulțumesc oricum că ai venit în viața mea. Și acum eu mă simt ca ăla care zice clișee. Doar... îmi zice, pierzându-și vocea. Doar scuză-mă. Știu că nu îți ajunge doar un "scuze" amărât. Tu meriți mult mai mult. Tu nu mă meriți.

-Mă mai gândesc, îi zic ștergându-mi lacrimile. Pa, Kai, continui cu vocea care-mi tremura.