ᴊᴜʀɴᴀʟᴜʟ ᴜɴᴜɪ ᴀᴅᴏʟᴇꜱᴄᴇɴᴛ ᴠᴏʟ ɪɪ

Capitolul 29

Ana's POV

Mă îndrept împreună cu Nina spre petrecere. Dylan mă așteaptă acolo. Iarna începe, încet, să-și facă simțită prezența. Maine e Crăciunul, la fel și ziua mea. Încă un an a trecut, fără să-mi dau seama.

Kai va fi acolo. Ne vom uita unul la altul, dorindu-ne să fim împreună, în timp ce eu voi sta cu Dylan.

***

Ajungem în fața casei Christinnei, eu, inspirând adânc și rugându-mă ca seara să meargă cum trebuie, Nina, chicotind, cu ochii sclipindu-i de bucurie.

Deși afară e frig, majoritatea oamenilor stau afară. Pășesc în curte, observându-l deja pe Kai urmărindu-mă, încordat; pentru o secundă nu mai respir. Îi zâmbesc, făcându-l să se mai relaxeze. Se îndreaptă spre mine, reluându-și expresia de mai devreme. E stresat. Ceva se întâmplă. Prietena mea deja a plecat, lăsându-mă singură lângă el. Rămân pe loc. Kai se apropie, ajungând acum mai aproape. Deja îi simt corpul mai aproape de al meu, cu fiecare pas pe care îl face.

Când ajunge lângă mine, îi caut privirea. O evită pe a mea. Ceva se petrece, și am impresia că sunt singura care nu știe ce. Am observat de când am intrat aici că lumea mă urmărește atent.

Când în sfârșit mă privește, simt un nod în gât.

-Kai, ce se întâmplă?

Își pune mâinile peste ale mele. Întorc capul, uitându-mă după Dylan, gândindu-mă cum ar reacționa dacă ne-ar vedea. Nici urmă de el. Chiar dacă nu m-a văzut până acum, nu pot risca. Îmi retrag mâinile din ale lui Kai, încrucișându-mi brațele la piept. Atingerea lui încă se mai face simțită pe palmele mele.

-Nu te va observa. Nu te mai feri de el. Nu îl interesează.

-Nu... Nu înțeleg. Ce vrei să...

-Nu contează acum. Hai să plecăm de-aici.

Nu ascult ce îmi zice. Înaintez. Mi se pare că l-am văzut pe Dylan. Îmi croiesc drum printre lume, simțindu-l pe Kai în spatele meu. Mă apucă din nou de mână, dar îi dau drumul când ajung lângă Dylan. Inima mi se oprește dintr-o dată, văzându-l ținând-o de mână pe altă fată. Mă observă, apoi se îndreaptă spre mine, luându-și mâna din a Christinnei. Sunt șocată. Totul are sens acum. Aș vrea să-l fi ascultat pe Kai și să fi plecat de aici mai repede.

Dylan ajunge lângă mine, iar eu sunt sunt nevoită să-l privesc. Acum nu mai e cel pe care îl cunosteam. E un altul.

-De ce? îl întreb, cu vocea răgușită și cu lacrimi în ochi.

Dă din umeri, iar lipsa lui de interes îmi face inima să bată mai tare. Christinne stă și mă privește cu un zâmbet plin de ură. În spatele meu, Kai respiră greu, simțindu-i furia.

-Voiai să te întorci la el, așa-i? Ești liberă. Îl voiai pe el. Acum poate fi al tău. Îmi mulțumești mai târziu.

Cuvintele astea l-au făcut pe Kai să facă un pas spre Dylan. Mă uit la el. Nu merită, încerc să îi transmit printr-o privire. Nu merita să-și facă probleme pentru mine. Revine lângă mine, atmosfera rămânând la fel de tensionată ca mai devreme. Vreau să plec. Lacrimile mă copleșesc, și vreau să le las să curgă. Ii arunc o ultimă privire lui Kai, încercând să-i transmit să ma lase. Să nu vină după mine.

Mă întorc, ies în fugă de acolo, îndreptându-mă spre casă, lăsându-i pe toți cei care m-au văzut în spate, la fel și pe Kai. Știu ce am de făcut, iar acum nici el, nici oricine altcineva nu mă mai poate opri. Sper.

***

Ajung în camera mea, fără ca nimeni din casă să-și fi dat seama. Găsesc lucrul pentru care am venit. Lacrimile uscate de pe față sunt udate de altele. Din nou și din nou.

Ma mai uit o dată la ceas. E trecut de miezul nopții. La mulți ani, Ana!, îmi zic, dar ziua asta se va încheia înainte de a începe cu adevărat, cel puțin pentru mine. Lacrimile îmi curg în continuare. Ies în fața casei și mă rezem de peretele acesteia. Pot vedea cum lumina lunii se reflectă în lama pe care o țin în mână. Am mai făcut asta o dată, o pot face și acum. Am mai încercat, de fapt, să o fac. Dar nu eram sigură. Nu ca acum.

Apăs tăișul lamei în piele. Firicele de sânge curg, la fel ca lacrimile mele. Cu cât apăs mai tare, cu atât durerea e mai mare. Mă așez pe asfaltul rece. Îmi pun fața în palme, lăsând picăturile roșii să se cadă pe jos. Încă nu e destul. Trebuie mai mult, deși știu că nu sunt în stare. Plâng în continuare, de data asta las hohotele să iasă și ele. Aud pași. Nu mă ridic. Nu pot. Mersul se transformă în alergat. Nu am nici o reacție. Rămân nemișcată, certându-mă că nu am avut puterea să termin ce începusem.

-Ana.

Kai. A venit, cu toate că nu îl simțisem în spatele meu când plecasem. Îmi ridic capul spre el. Deschide gura, vrea să zică ceva, apoi își coboară privirea, văzând ce am în mână. Deși vrea să pară calm, îi pot simți frica și îngrijorarea. Arunc lama, știind că nu îmi mai este de folos. Încheietura mâinii mă ustură. Știu ce am făcut. Știu ce era să se întâmple. Era să mor.

Se așază lângă mine.

-Nu trebuia să vii. Trebuia să mă lași.

-Să te las? Ana, de ce? De ce ți-ai făcut asta?

Alte lacrimi îmi curg. Mi le șterge pe fiecare în parte. Pot vedea cum pieptul i se ridică și coboară mai repede. E la fel de speriat ca mine. Privirile ni se întâlnesc. Îmi lipesc fruntea de a lui. Îmi dă o șuviță de păr  după ureche. Își pune mâna pe obrazul meu. Simt furnicături peste tot pe unde degetele lui au atins. Un suspin îmi scapă. Mă ia în brațe, iar tot ce vreau acum e să-mi scufund fața în umărul lui, și să-i simt mirosul. Nu mai există durere. Acum suntem noi doi.

//A durat ceva să scriu capitolul acesta. Sper sa vă placă. Aștept păreri în comentarii. Ly all❤

P.S: am mai publicat două cărți noi, check them out :)❤//