ᴊᴜʀɴᴀʟᴜʟ ᴜɴᴜɪ ᴀᴅᴏʟᴇꜱᴄᴇɴᴛ ᴠᴏʟ ɪɪ

Capitolul 25

Kai's POV

A leșinat. Chiar în brațele mele.

Stă pe patul din cabinetul medical al liceului. Ochii îi sunt deschiși, iar strălucirea din ei a dispărut, în locul său apărând o ceață. Respiră normal, ceea ce e bine. Privirea îi este ațintită asupra lui. O ține strâns de mână. E mai panicat decât ea. Mai panicat decât mine. Fruntea îi este transpirată, iar în ochii lui se pot vedea lacrimile pe care de-abia și le poate ține. 

Eu, însă, nu pot nega că aș vrea să fiu eu cel care are grijă de ea în momente ca astea. Nu pot nega că mi-e dor de ea, și nu pot nega că mi se rupe sufletul când o privesc și văd cum suferă. Mai ales când știu că totul a pornit de la discuția pe care am avut-o. Că totul a pornit din cauza mea. Dacă aș putea să îi iau din durere aș face-o fără să stau pe gânduri. Dacă i-aș putea lua toată suferința și dacă aș putea să dau timpul înapoi și să schimb toate cuvintele urâte pe care i le-am zis și toate momentele în care i-am făcut rău aș face-o și pe asta. O privesc și nu-mi pot dori altceva decât să fie bine. Aș vrea ca totul să fie ca înainte. Să fim doar noi doi. Să îi pot spune că o iubesc, să îi pot simți palma ei firavă în a mea și buzele sale fine lipite de ale mele. Dar acum amândoi știm că e prea târziu. Am pierdut-o și nu mai am cum să o aduc înapoi. Acum e a lui, și nu a mea. Dar e fericită. Asta contează cel mai mult. Dacă el o face fericită, atunci eu voi încerca să mă împac cu ideea ca Ana nu mai e a mea. Că nu îmi va mai adormi în brațe și că nu eu sunt motivul său de fericire.

În timp ce gândurile îmi vin și pleacă, observ că Ana îi șoptește ceva lui. Băiatul se încruntă, apoi își mută amândoi privirea spre mine. Panica mă cuprinde, dar nu las să se vadă. Se ridică de lângă ea, apoi se îndreaptă spre mine, încruntat. Pot simți furia pe care o are. Încerc să par calm. Ajunge în fața mea.

-Vrea să-ți vorbească. Du-te, până nu mă răzgândesc, mârâie, apoi își încrucișează brațele la piept.

Nu mai stau pe gânduri. Îmi iau privirea de la el, și fără să îi mai zic ceva pornesc spre ea.

Ajung lângă patul său. Chipul îi este palid, tocmai de aceea roșeața din obrajii săi este mai proeminentă. Îi pot simți emoțiile la fel cum ea mi le poate simți pe ale mele. Sunt sigur că le simte. Nu zic nimic. Nu pot. Nu am curajul. Mi se pare atât de fragilă încât, fiecare cuvânt pe l-aș putea spune ar putea răni-o din ce în ce mai mult. Dar ard de nerăbdare să aflu ce are să-mi spună.

-Mulțumesc. Dacă nu ai fi fost tu...

- Dacă nu aș fi fost eu tu nu ajungeai așa. Trebuie să recunoaștem.

Nu îmi ridic privirea din pământ. Doar îi zic ce am de zis. Nu vreau să ne mințim unul pe altul în momentul ăsta.

-Kai, îmi pare rău. Nu ar fi trebuit să te tratez așa. Doar că m-am săturat să devin atât de slabă în preajma ta. Mă înmoi de fiecare dată când stau de vorbă cu tine. Nu știu ce îmi faci.

Nu zic nimic. Fiecare cuvânt ar fi în plus. În momentul ăsta tot ce vreau e să mă apropii de ea, să îi iau față în mâinile mele, și să o sărut. În clipa asta, de fapt, mi-ar ajunge doar o îmbrățișare de la ea. Mi-ar ajunge doar un zâmbet cald pe care doar ea îl poartă. Dar iubitul său mă privește insistent și aproape că îi simt respirația în ceafă. Nu știu de ce, dar în ochii ei văd aceeași dorință arzătoare pe care o am și eu. Deja văd cum sclipirea din ochii ei revine. Deja văd cum buzele ei își recapătă aceeași nuanță trandafirie. Deja pot observa cât de aproape suntem unul de altul. Că ne mai trebuie doar câțiva centimetri pentru a ne atinge mâinile. Dar apoi îmi aduc aminte ce a pățit din cauza mea. Și deși suntem atât de aproape fizic, sufletele noastre s-au depărtat kilometri întregi.

Zâmbetul care îmi apăruse pe față acum îmi dispare. Mă îndepărtez de ea, iar sufletul mi se sfâșie mai mult, cu fiecare pas pe care îl fac, cu fiecare centimetru care ne desparte, îndepărtându-ne unul de altul.

Mă opresc în pragul ușii, apoi îi mai arunc o privire. De data asta nu mai era întinsă. Se ridicase, uitându-se lung la mine. Privirea ei parcă mă ruga să stau, dar știu că nu puteam să mă întorc. Inima îmi spunea să merg la ea. Dar nu am făcut-o. E mai bine pentru amândoi.

-Ai grijă de tine, Ana, îi șoptesc cu vocea stinsă.

Mă întorc, îl salut pe el, apoi părăsesc camera, copleșit de emoții. Îmi lipsește. Din ce în ce mai mult.

//Vă mulțumesc pentru cele o mie de vizualizări adunate! Apreciez fiecare vot și follow acordat de voi! Nou capitol va apărea în curând. Love you

P.S: accept cu drag în continuare orice fel de părere sau sugestie din partea voastră.//