ᴊᴜʀɴᴀʟᴜʟ ᴜɴᴜɪ ᴀᴅᴏʟᴇꜱᴄᴇɴᴛ ᴠᴏʟ ɪɪ

Capitolul 32

-Ana, trebuie să ieși din casă, stai în camera asta de două zile, nu e ok pentru tine.

Kai nu înțelege. Nu știe cum e. Cum naiba aș mai putea să ies din casă după tot ce s-a întamplat?

-Nu, Kai, nu am de gand sa plec de-aici. Nu am chef să înfrunt lumea.

-Ești puternică. Mai mult decât ai crede. Acum te rog, ridică-te din pat, îmbracă-te și hai să ne plimbăm. Fă-o pentru mine.

Poate că avea dreptate, poate că sunt mai puternică decât cred. Era timpul să-mi revin. Să îmi demonstrez că pot trece peste tot ce se întâmplase.

***

-Ești sigură că nu o să-ți fie frig? m-a întrebat Kai după ce m-am îmbrăcat.

-Sunt ok. Hei, calmează-te. Totul va fi bine. Nu-ți face griji.

Îl iau de mână, nu vreau să fie stresat. Știu că îi e frică să nu pățesc ceva. Mă sărută pe frunte, apoi mă privește într-un fel în care numai el mă poate privi. Uneori nu înțeleg cum poate să fie atât de răbdător. Atât de calm, atât de bun în preajma mea. Îmi e alături mereu. Mă calmează. Îmi creează niște emoții pe care nu te-am mai întâlnit. Mă face să tremur. Îmi face palmele să transpire. Îmi face inima sa bata mai repede, uneori îmi taie respirația. Simt c-aș putea vorbi orice cu el. Simt că am putea privi o mie de răsărituri împreună, fără să scoatem vreun cuvânt, înțelegându-ne doar prin priviri.

***

După o plimbare prin parc, ne-am oprit la un patinoar, la insistențele lui Kai. Știu să patinez de când eram mică. Mama mă învățase. Încă îmi aduc aminte cât de grijulie era cu mine. Cât de mult mă iubea. Privind zăpada din jurul meu, auzind copiii râzând și văzându-i cum se distrează, mi-am dat seama că îmi lipseau toate astea. Îmi lipseau momentele pline de bucurie, în care să nu mă gândesc decât la persoanele care mă fac fericită.

-Ana, ești ok? întreabă Kai, văzându-mă pusă pe gânduri.

-Da, hai, trebuie să patinăm, nu? îi zic, zâmbindu-i sincer, după ceva timp în care nu am mai făcut-o.

Totul era minunat. Eram fericită. Zâmbeam amândoi, ne purtam ca niște copii mici. Era perfect, apoi totul s-a oprit, dintr-o dată. Totul s-a întrerupt, iar ceea ce părea o zi perfectă s-a transformat într-un coșmar.

În capătul celălalt al patinoarului au aparut Christinne si Dylan, ținându-se de mână, împreună cu alte câteva persoane pe care cunosc de la liceu. Făceau gălăgie, încercau să atragă atenția asupra lor. Au reușit. Eu am fost prima care i-a observat. Apoi, într-o fracțiune de secundă, m-am dezechilibrat. Piciorul mi-a alunecat în față și credeam că voi cădea, dar Kai m-a prins imediat. Si el i-a vazut. Sunt sigură.

-Kai, hai sa plecăm, te rog. Nu pot sta aici.

M-a condus încet spre ieșire, iar eu încercamsă evut privirea plină de ură pe care Dylan mi-a aruncat-o.

-Ești bine? Îți jur că nu știam că ei sunt aici. Sunt un prost, îmi pare rău...

-Nu mai vorbi prostii, nu aveai de unde să știi că ne vom intâlni cu ei. Vreau acasă, mă doare piciorul.

Ajunși la el acasă, Kai m-a ajutat să-mi dau geaca jos, apoi m-a condus in camera lui.

-Pot și singură, nu trebuie să mă ajuți, îi zic în timp ce îmi dezlega șireturile de la ghete.

-Nu te îngrijora, mă ocup eu.

Nu am mai încercat să îl conving, l-am lăsat, privindu-l. După ce îmi dă jos ghetele, îmi ia căciula de pe cap, aranjându-mi părul. Mă simțeam ca un copil. Mă simțeam dependentă de el. Nu voiam să fiu dependentă de nimeni. La urma urmei, persoanele vin și pleacă, cu tot cu promisiunile pe care ți le-au făcut. Dar aici nu cred că era cazul. Nu-l cred în stare, el e special. El nu e ca alții.

Deschide ușa dulapului de unde scoate un tricou pe care mi-l întinde, spunându-mi că îmi va fi mai comod, apoi vine din nou la mine, îmi dă o șuviță de păr după ureche și mă sărută încet pe vârful nasului. Chicotesc.

-Vreau să știi că sunt aici. Nu ai de ce să te simți singură vreodată.

Îmi ia mâna în a lui. Îmi mângâie obrazul cu vârful degetelor, iar eu simt cum atingerile lui îmi ard pielea, îmi fac inima să bată, din ce în ce mai repede. Se apropie mai mult, apoi își lipește buzele de ale mele, iar mâinile lui acum îmi mângâie părul.

Momentul, care a durat câteva secunde, mi s-a părut că a ținut o eternitate. O eternitate in care eram numai noi doi. Numai noi, fără nimeni altcineva, într-o lume fără început și fără sfârșit, unde totul era posibil.

-Mă bucur că zâmbești... ești superbă.

Îl privesc. Mă privește. Ne holbăm unul la altul, fără să zicem nimic, apoi îmi dau seama că am putea face asta ore în șir.

La un moment dat, Kai își despride mâna din a mea, ajungând cu ea la breteaua maieului pe care-l port. Îl privesc. Iar el înțelege că trebuie să se oprească aici.

-Mă descurc și singură.

-Ok, te aștept aici. Dacă ai nevoie de ceva, orice, îmi spui.

Mă ridic de pe pat și mă îndrept spre baie, unde îmi pun tricoul lui Kai pe mine, simțindu-i parfumul cu care mă obișnuisem de ceva timp. Îmi aranjez părul, apoi intru în cameră, unde Kai mă așteaptă acolo onde l-am lăsat, uitându-se lung la mine. Brusc, îmi aduc aminte cum mă privise Dylan mai devreme. Ce-am făcut ca să merit ura pe care mi-o poartă?

Când vede că mă întristez, Kai se ridică, iar eu mă arunc în brațele lui, lacrimile începând să-mi alunece pe obraji.

-Nu plânge. Totul o să fie ok, o să fie bine. Sunt aici, îmi spune, iar cuvintele lui mă liniștesc, amintindu-mi că nu sunt singură în asta. Îl am pe el, iar el mă are pe mine.

***

După ce Kai m-a ajutat să-mi revin, ne-am așezat in fața șemineului, apoi am stat și am vorbit ore în șir, fără întrerupere. Am vorbit despre noi doi, despre toate lucrurile care ni s-au întâmplat în ultima perioadă.

-Cum ar fi dacă am pleca de-aici? m-a întrebat dintr-o dată Kai, după un moment de liniște.

-Adică?

-Pur si simplu. Să plecăm. Măcar câteva zile. Ce-am avea de pierdut?

-Așa e, mi-ar prinde bine o vacanță. Departe de aici... departe de tot. Mai ales dacă sunt cu tine.

Kai se ridică și îmi aduce un plic. Îl deschid curioasă, apoi scot din el două bilete, cu numele meu și al lui Kai pe ele, însoțite de o dată și o locație.

-Hawaii? Kai, cum...

-Totul e deja stabilit. Am vorbit deja ch bunicii tăi. Peste două zile plecăm.