ᴊᴜʀɴᴀʟᴜʟ ᴜɴᴜɪ ᴀᴅᴏʟᴇꜱᴄᴇɴᴛ ᴠᴏʟ ɪɪ

Capitolul 24

-Sigur ești bine?

- Da, Dylan. Ți-am mai zis. Pot merge la liceu. Sunt ok. Sincer.

Mă bucur că are grijă de mine. Chiar îi pasă. Dar uneori ma simt slabă. Fragilă. Simt că dacă nu îl am pe el, nu m-aș putea descurca. Simt că sunt dependentă de el.

Îmi iau ghiozdanul pe umăr, îi iau mâna lui Dylan în a mea, apoi îl privesc în ochi. Are urme de nesiguranță în ei. Vrea sa fie sigur că nu voi păți nimic. Îi zâmbesc, dându-i de înțeles că totul e în regulă. Ieșim amândoi pe ușă, îndreptându-ne spre liceu. Sper ca ce s-a întâmplat la petrecere a fost deja uitat de lume. Sper să nu atrag priviri asupra mea.

***

-Dacă ai nevoie de ceva, îmi știi orarul. Mă găsești. Dacă nu te simți bine...

- Da. Am înțeles. Te voi anunța. Îți promit. Acum doar du-te. Ai oră. Nu vreau să fiu motivul întârzierii tale.

Își închide dulapul. Îmi dă un sărut scurt, apoi se îndepărtează de mine. Deja simt că nu mă pot descurca. Oftez, apoi mă îndrept și eu spre clasă. Ora a început deja de două minute.

Mă tot gândesc la cuvintele lui. Mă tot gândesc la îngrijorarea pe care o are în voce. La sclipirea pe care o are în ochi de fiecare dată când îmi vorbește. Mă gândesc la faptul că nu știu ce m-aș face dacă l-aș pierde. Nu acum. Nu și pe el. Nu pe el, persoana care mă face să zâmbesc. Să fiu fericită.

Ajung în clasă. Profesoara îmi face aceeași morală ca de obicei. Nu e bine să întârzii. Îmi cer scuze, apoi mă îndrept spre banca mea, oftând. Îi pot simți respirația lui Kai în ceafă. Îi pot simți privirea cu care mă țintește. "Nu-i da atenție, Ana. Nu te uita la el. Nu-l privi în ochi." Îmi răsună în cap. Încerc să-mi ascult propriile gânduri și să fiu atentă la oră.

După ce clopoțelul sună, ora terminându-se, îmi iau cărțile în brațe, apoi merg spre ușa clasei. Pasul îmi este grăbit. Vreau să ajung mai repede la Dylan. Vreau să îi simt din nou brațele cum mă înconjoară. Vreau să uit de ora asta, și de privirile pe care Kai mi le arunca. Vreau să uit că l-am privit din nou în ochi, și vreau să uit că în ochii ăia încă am simțit o fărâmă de căldură.

Gândurile îmi sunt spulberate. O mână mă apucă de braț. Inspir adânc, apoi, din instinct mă întorc. Stă și mă privește. Se uită la mine cu blândețe.

-Ana...

Clipesc, în speranța că totul e doar în capul meu. În speranța că în locul lui, după ce voi deschide ochii, va fi Dylan. Dar nu. Rămâne neclintit, cu aceeași expresie pe față. Kai.

-A auzit ce s-a întâmplat la petrecere. Îmi... pare rău. Nu am vrut să te fac să te simți incomod.

Cuvintele lui mă fac să mă încrunt. Deci povestea a circulat. S-a răspândit, până a ajuns la urechile lui. Nu-mi vine să cred. Deși am multe să-i zic, mă rezum doar la o ridicare din umeri. Nu știu cum se face că de fiecare dată când vreau să-i zic ceva, cuvintele nu voi să iasă. Nu le pot da drumul. În fața lui sunt blocată. Vulnerabilă, și, mai ales slabă.

-Nu-i nimic. Nu a fost vina ta. Doar m-a cam luat valul. Nu ai avut nimic de-a face. Pe bune.

-Sigur?

Realizez că mă holbez la el de ceva timp. Îmi mut privirea în podea. Pentru o secundă îmi venea să-i zic sa se liniștească. Si îl asigur că sunt bine și să îi zic că nu are motive de îngrijorare. Dar de data asta am gândit înainte. Nu trebuie să mă las copleșită de emoții. Nu trebuie să cedez. Trebuie să îi arăt că nu mai suntem la fel ca înainte. Că după tot ce am văzut la petrecerea aia lucrurile nu vor mai fi ca înainte. Dacă el nu va face nimic pentru a ne distanța, doar va rămâne în fața mea, făcându-mi inima să-mi sară din piept, atunci eu voi fi aceea care va pune piciorul în prag.

Îmi mai pun o dată gândurile în ordine, apoi mă decid să rup tăcerea care a devenit deja stânjenitoare pentru amândoi:

-Kai... am zis că e ok. Sincer. Acum doar...

Îmi dau o șuviță de păr după ureche. Nu îl pot privi. Nu mă pot uita în ochii săi fără să mă pierd.

-Pleacă. Du-te. Lasă-mă. Vreau doar... vreau doar să luăm distanță. Nu ne facem bine unul altuia.

Îmi păstrez capul aplecat. Îi aud oftatul. Îmi fac curaj. Mă uit la el. Mă privește încruntat.

-Serios? Ana, știu de tine și el. Știu de voi. Dar... Nu pot să te cred când îmi zici că vrei să plec. Te minți și pe tine, mă minți și pe mine.

Închid ochii. "Calmează-te." îmi spun. Cea mai mare dorință a mea, Acum, e ca roșeața din obraji să-mi dispară.

Deschid ochii. Nu. Nu a dispărut. Încă e aici, încă așteaptă să îi vorbesc. Dar nu îi zic nimic. Nu am puterea.

-Voi pleca. Îți jur. Doar fă asta: uită-te la mine. În ochii mei. Spune-mi asta, uitându-te în ochii mei. Spune-mi asta, fără să îmi eviți privirea, apoi eu voi pleca. Nu îți voi mai vorbi, și te voi lăsa în pace.

-Nu pot. Nu pot să fac asta.

Nu avea rost să ocolesc subiectul. Nu avea rost să tac. Nu avea rost să mint, sau să mă prefac. Cuvintele mi-au ieșit pe gură. Simțeam cum obrajii îmi iau foc din nou. Acum cred că răceala care era încă prezentă își pusese amprenta. O durere de cap mă ia prin surprindere. Amețeala își face simțită prezența. Simt cum încăperea în care mă aflu se învârte cu mine. Apoi îi arunc o singură privire. Mă apropii de el. Îl aud cum îmi strigă numele, derutat, la început, apoi din ce în ce mai îngrijorat. Picioarele mi se înmoaie. Simt cum brațele sale îmi înconjoară trupul. Apoi simt cum pleoapele mi se fac mai grele. Închid ochii. Nu îi mai puteam ține deschiși.

// Stați CHILL! NU a murit :))))
P.S: am scos o carte nouă, "Her Smile". Dacă vreți, puteți arunca un ochi și acolo. //