ᴊᴜʀɴᴀʟᴜʟ ᴜɴᴜɪ ᴀᴅᴏʟᴇꜱᴄᴇɴᴛ ᴠᴏʟ ɪɪ

Capitolul 26

Ana's POV

Dragă jurnalule...

M-am simțit vinovată. Am simțit că l-am rănit pe cel care mi-a fost aproape în tot timpul ăsta. Am simțit că m-am lăsat din nou dusă de valul emoțiilor. Când m-am uitat în ochii lui Kai, când i-am văzut îngrijorarea, am simțit cum mi se taie respirația. Nu am mai judecat în momentul ăla. Nu mi-am dat seama că mă holbam la el, nu mi-am dat seama că mă purtam ca și cum aș fi fost îndrăgostită de el. Poate în momentul ăla chiar eram. Și nu numai. Sunt vinovată. Am căzut pradă emoțiilor mele, și m-am pierdut din nou în ochii săi. Am uitat cu desăvârșire că Dylan mă privea cu atenție de la nici cinci metri depărtare. Am uitat că cel lângă care trebuia să stau era iubitul meu. Cel cu care chiar am o relație, cel pe care îl iubesc cu adevărat. Dar în momentul ăla cel pe care îl iubeam nu era Dylan. Cel pe care îl iubeam era Kai. Inima mea avea nevoie de el în momentul ăla. Eu aveam nevoie de el. Simțeam că era singurul meu punct de sprijin, și Că fără el nu aș fi putut rezista. La naiba cu toate sentimentele astea pe care nu le pot înțelege și nu le pot controla.

***

După ce mă simțeam mai bine, am plecat spre casă alături de Dylan. Eram într-o stare destul de bună, așa că am refuzat complet să mai merg la doctor, cu toate insistențele lui. Bunicii mei deja ajunseseră, și nu mai aveam răbdare. Trebuia să-i văd.

Dylan mă privește insistent de ceva timp, ceea ce mă intimidează oarecum, pentru că știu că o face din cauza a ceea ce a văzut în urmă cu câteva minute între mine și Kai. Asta dacă chiar a fost ceva între noi doi în secundele alea. Îmi dau seama că vrea să vorbim. Și îmi mai dau seama că nu am ce să-i zic. Nu există scuze sau ocolișuri. Lucrurile alea s-au întâmplat, și nu mai pot da timpul înapoi. Și, sincer, chiar dacă aș putea, nu cred că aș vrea să schimb ceva. A fost unul din momentele în care Kai mi-a dovedit că nu s-a schimbat deloc în timpul în care am stat despărțiți. Mi-a dovedit că încă mai are sentimente, poate puternice, pentru mine, și mi-a dovedit că încă mă așteaptă.

Cu toate astea, însă, nu cred că îi pot face așa ceva lui Dylan. Nu îl pot lăsa, nu îl pot vedea cum suferă din cauza uneia ca mine. Deși știu foarte bine că nu mă merită, la fel de bine știu că mă iubește și că ar suferi mai mult decât aș face-o eu. Am nevoie de timp. Trebuie doar să gândesc logic, să nu îmi las inima să ia decizii care nu m-ar ajuta deloc.

Suntem distanți unul cu altul. Deși ne ținem de mână în momentul de față, știm amândoi că ne-am răcit. Și toate într-o fracțiune de secundă, într-un moment de slăbiciune din partea mea. Admit faptul că nu mă simt confortabil. Nu mă simt la fel de bine împreună cu el cum o făceam la începutul relației. Dar nu pot renunța. Nu așa. Deși mă gândesc că m-aș putea întoarce la Kai, cel pe care l-am iubit in tot timpul ăsta, ceva mă oprește. Știu că pot. Știu că pot și că putem trece peste obstacole. Putem ține, și eu și el, relația asta în picioare. Nu e prea târziu. Nu îl voi alunga de lângă mine. Nu acum, când cred că am cea mai mare nevoie de el și de sprijinul lui. Avem nevoie unul de altul mai mult ca oricând, deși nu ne dăm seama.

Niciunul nu a mai scos vreun cuvânt de când am părăsit curtea liceului. Dar nu cred că e nevoie de cuvinte aici. Mă uit la el. Își ține capul aplecat. Mâinile noastre abia că se ating acum. Cred că se gândește la noi. Dar e trist. Abătut. Îmi apropii mână de a lui, și o iau în a mea. Își ridică privirea spre mine. Îi zâmbesc, apoi îi zic:

-Hei! Totul va fi bine, promit. Vom fi bine.

Asta speram.