ᴊᴜʀɴᴀʟᴜʟ ᴜɴᴜɪ ᴀᴅᴏʟᴇꜱᴄᴇɴᴛ ᴠᴏʟ ɪɪ

Capitolul 19

Dragă jurnalule,

-Și... sunteți până la urmă împreună?

-Nu, deocamdată. Încă așteaptă un răspuns de la mine.

-Cum? Serios? Adică tu îl placi, nu?

Dau din cap afirmativ. Îmi văd prietena cum își dă ochii albaștrii peste cap în semn că deja am exasperat-o. Schițez un zâmbet, pe care ea îl observă imediat.

-Ana, la naiba! Pe bune dacă te înțeleg. Dacă îl placi, lasă tâmpeniile la o parte. Lasă-l măcar o dată pe Kai să nu-ți mai strice planurile, și gândește-te mai mult la tine. Voi avea eu grijă de el. Îi voi explica, dacă e nevoie, că ar trebui să te uite, și să nu se mai frustreze atât. Gândește-te mai bine.

Își bagă cărțile în dulap, apoi îl încuie. Se uită spre mine zâmbindu-mi, și îmi spune că pleacă în sala de geografie. În sfârșit pot răsufla ușurată. Sfaturile Ninei nu sunt întotdeauna cele mai bune. Dar mă bucur că se implică și că mă ajută. Mă rog, măcar încearcă, iar uneori chiar îi reușește. De data asta, de exemplu, cred că a zis bine ce a zis. Ar trebui să ma gândesc măcar pentru o secundă mai mult la mine decât la ceilalți.

Poate că a fi împreună cu Dylan nu e chiar cea mai rea idee. Poate chiar voi face asta. Și nu poate, ci sigur. Cred că merit să fiu fericită.

Gândurile îmi sunt întrerupte de sunetul enervant al clopoțelului și de faptul că nici măcar nu-mi luasem cărțile din dulap. Nu vreau să fiu ascultată iar din cauză că am întârziat la oră. Nu și acum.

Alerg spre dulap, gândindu-mă ce scuză îi voi aduce profesoarei de engleză. Îmi iau repede afurisitele de cărți, îndreptându-mă repede spre scări. Urc treptele la fel de rapid, dar la ultima se pare că nu am fost așa de atentă. Mă împiedic, iar cărțile mi se împrăștie pe podeaua rece, în timp ce eu aterizez pe burtă. Oftez furioasă, târându-mă spre cărți. Mă ridic în picioare, aranjându-mi tricoul care acum avea mici cute. Mă uit la ceasul telefonului care, apropo, a scăpat cu viață după ce s-a prăbușit pe jos în același timp cu mine. Deja întârziasem 5 minute.

-La naiba! Fir-ar!

-Ana? Ești bine?

O voce cunoscută mă face să tresar, în același timp să mă bucur de apariția ei. Mă întorc repede, dându-mi la o parte o șuviță de păr care îmi atârna pe față.

-Kai? Ai venit! Ești bine? Când ți-au dat drumul?

-Ușor! Vorbește mai încet. Da, sunt bine, altfel nu mi-ar fi dat drumul. Tu ce faci aici? Nu aveai oră?

Mă apropii de el.

-Cred că și tu ar trebui să fi la oră. Sau mă înșel?

-De fapt... mă gândeam să nu merg la ora asta. Am sport. Și așa nu îl făceam... tu?

-Ămm... am întârziat. Bunicii mei sunt plecați, deci nu a avut cine să mă trezească, iar alarma telefonului nu a mai sunat.

Ce? Doar nu era să îi zic Știi, Kai... păi... am rămas în mijlocul coridorului gândindu-mă dacă ar trebui să fiu sau nu cu Dylan, în timp ce tu te poți sinucide în orice moment. Nup. M-am rezumat la o mică minciună.

-Păi, atunci, mult succes. Eu cred că voi pleca la cafeneaua de pe drum. Știi, cea care s-a deschis.

Îmi iau la revedere, întorcându-mă spre scări, apoi mă gândesc mai bine. Poate ar fi mai ok să merg și eu cu el. Mai bine am o absență decât o notă mică din cauza întârzierii sau mai de grabă a neatenției mele.

-Kai? Așteaptă. Cred... cred că vin și eu. Nu am ce scuză să-i arunc profei, așa că nu-mi mai zbat capul.

Râdem amândoi. Ne îndreptăm repede spre ieșirea din liceu, având grijă să nu ne vadă nimeni. Ieșim pe poarta acestuia, cu respirația ținută, numai de frica de a nu fi prinși. Aparent am reușit.

Dacă Nina ar fi cu mine în momentul ăsta cred că mi-ar ține o lungă morală despre faptul că eu și Kai ar trebui să ținem o anumită distanță. Dar eu nu cred asta. Nu mă pot înțelege bine cu un băiat fără să avem o legătură? Fără ca cineva să creadă ca simțim ceva unul pentru altul? Adică... dacă e fostul meu asta nu înseamnă că nu ne mai putem vorbi. Poate putem fi chiar prieteni. Asta sper, cel puțin.

Cu toate astea... Dylan încă așteaptă un răspuns. Iar dacă m-ar vedea cu el, la aceiași masă probabil ar crede la fel ca oricine altcineva din liceu care știe de, să zicem, povestea noastră. Ar crede că deja m-am împăcat cu el, în timp ce lui îi dădeam speranțe. Lucrul ăsta mă îngrijorează. Mă face să vreau să nu fi venit cu Kai aici. Mă făcea să regret alegerea făcută.

//Știu, capitol cam sec. Nu mă omorâți :)//