ᴊᴜʀɴᴀʟᴜʟ ᴜɴᴜɪ ᴀᴅᴏʟᴇꜱᴄᴇɴᴛ ᴠᴏʟ ɪɪ

Capitolul 9

-Cine e ea? mă întreabă Kai.

-Cine? Aa, Hayley. E noua noastră colegă. De ce întrebi?

-Nu știu, mi se pare drăguță.

Stai ce?

Mă uit la el, clipesc confuză, și îi analizez privirea îndreptată spre ea. De ce naiba îi sclipeau ochii așa? Și de ce se holba așa la ea?

-Ămm, Kai? Ești bine? îl întreb.

-Mai bine ca niciodată, îmi zice, evitându-mi privirea, plecând spre fată.

Ce se întâmpla cu el? Oare se îndrăgostise? Adică... chiar mă uitase?
○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○
Chiar se țineau de mână? Văd eu prost? Adică le-a fost de ajuns doar două ore pentru a se cupla? Serios? Mă durea, cu toate că pe o parte eram fericită că el e fericit. Că zâmbește și că iubește din nou. Sau cel puțin cred că o face. Nu am avut timp să o cunosc așa bine pe Hayley. Știu doar că e o fată drăguță. E la fel cum am fost și eu. O fată nouă printre sute de persoane necunoscute. Și nu merită să fie rănită, iar Kai nu știu dacă chiar se gândește să fie cu ea. Poate doar o consideră frumoasă, la fel cum face cu toate fetele. Dar pare fericit. Într-un fel mă bucur pentru el, dar într-un fel mă doare. Mă doare că uită totul. Credeam că se lasă greu, dar de fapt el chiar s-a schimbat, și chiar m-a uitat pentru totdeauna. Și eu trebuia să fac același lucru.
○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○
-Ana? Ești bine? mă întrebă Nina îngrijorată.

-Ce? Da, sigur. zic, stergându-mi o lacrimă cu mâneca hanoracului. De ce nu aș fii?

-Nu știu, doar zic. Azi s-au întâmplat cam multe. Voiam doar să știu că ești ok.

-Da, sunt, zic, dar sunt sigură că ochii mei înlăcrimați mă contraziceau. Mergem? o întreb, luându-mi ghiozdanul pe umăr.

-Ămm, în legătură cu asta, mama vine să mă ia cu mașina. Trebuie să ne întâlnim cu cineva. Dacă vrei, te pot lăsa în fața casei.

-Nu, lasă. Mulțumesc oricum. Voi merge singură.

Ne-am luat la revedere, bucuroasă că am rămas singură. Inspir adânc, mă adun, și plec spre ieșirea liceului, încercând să-mi maschez tristețea.
○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○
Mă clătesc cu apă rece pe față, apoi mă uit la încheietura mâinii drepte. Mă ustura. Poate nu trebuia să fac asta, dar a fost singurul lucru care mă calma. Apoi... apoi am privit lama care stătea pe chiuvetă, și care era plină de sânge. Încep să cred ca ea e singurul meu calmant în momente ca astea.

O iau în mână, analizând-o cu atenție, apoi o arunc, gândindu-mă că nu e bine ce fac.

Ies din baie, merg în camera mea, pregătindu-mă pentru liceu. Îmi caut o bluză cu mânecă lungă, care să mascheze tăietura din piele, iar într-un sfârșit ies din casă, luându-mi la revede de la bunicii mei.
○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○
Stăteam pe marginea acoperișului liceului. Cum am ajuns acolo? Profesoara de biologie s-a gândit că ar fi frumos să studiem apusul Soarelui, așa că am urcat aici. Acum tot grupul a plecat, iar eu am rămas în urmă, gândindu-mă că mi-ar face bine puțin timp singură, în care m-aș putea gândi:

"Se pare că nimeni nu a venit să mă caute. Nimic nou, nu? Nimănui nu-i pasă de mine. Nici măcar mie. Ar trebui să pun punct aici? Să-mi dau drumul? Cui i-ar păsa? Nimănui..."

Mă apropii de marginea clădirii, privind în jos și înghit în sec. Tocmai mă pregăteam să-mi dau drumul, când două mâini își făcuseră apariția pe talia mea, și mă traseră departe de margine.

-Ce crezi că faci? aud o voce cunoscută țipând.

Clipesc repede, bătăile inimii se accelerează, la fel și respirația. Tocmai mi-am dat seama ce era să fac. Mi-am întors capul speriată, și am dat de... am dat de Kai, care avea ochii înlăcrimați. Lacrimile au început să se rostogolească involuntar pe obrajii mei, mâinile erau reci ca gheața, iar privirea mea rămăsese ațintită asupra lui.

M-am întosr spre el, m-a luat în brațe, iar eu am început să plâng în hohote.

-Shh, o să fii bine, promit. Îți jur. Scuze pentru tot. Tot ce ți-am făcut. Din cauza mea ești așa.

Mi-a șters lacrimile, uitându-se atent la mine. M-a salvat. Tocmai mi-a salvat viața.

-Ești bine? mă întreabă.

Nu puteam răspunde, așa că am dat din cap, ne mai putând să-mi opresc suspinele.

Kai nu mai spune nimic, mă ia din nou în brațele lui, unde era cald și bine, unde mă sințeam protejată. Îi puteam asculta bătăile inimii, care erau și ele rapide. Mai rapide decât lasa el să se vadă.

-Hei, calmează-te. Ești bine acum. Vei fii bine, îți promit, îmi zice în șoaptă.

-Dar... cum de ai știut că sunt aici? îl întreb cu vocea stinsă.

-Păi Nina mi-a zis că nu ești bine, și că toată ziua ai fost cu capul în nori. Când am observat că ai dispărut dintr-o dată, am fugit imediat aici. Scuze. Nu trebuia să fac ce am făcut. Sunt un prost.

-Ba nu. Tu nu ești. Eu sunt. Eu sunt cea care nu te vrea fericit cu o alta. Nu îți fac bine, recunoaște.

-Serios? Tu nu îmi faci bine? Uită-te la tine. Ești palidă, ai mâinile reci, și ai fost pe punctul de a te sinucide. Doamne, Ana, cum poți să gândești asta? Eu sunt vinovat de toate astea.

-Dar tu ai vrut doar să fii fericit, iar din cauza mea nu ești.

-Cine a zis asta? Nu îmi plăcea de Hayley. Niciodată nu am vrut să fiu cu ea. Am vrut să te îndepărtez de mine. Nici de cum să ajungi să te sinucizi. Nu am vrut să se ajungă la asta. Nu credeam că o să se ajungă la asta. De ce nu mă uiți, orice ți-aș face?

-De ce? îl întreb, ridicându-mi privirea spre el, lacrimile curgându-mi din nou. Te întrebi de ce? Nu e deja clar? Pentru că te iubesc mai mult ca pe orice. Crezi că eu nu am încercat asta? Nici măcar vacanța de vară nu m-a oprit să mă gândesc la tine. Numele tău îmi stă mereu în cap. Mereu mă gândesc la tine. Nu știu ce-mi faci, înțelegi?

Nu mai spune nimic, îmi sărută ușor fruntea și se așază pe asfaltul rece, punându-mă în brațele sale.

-Kai..., îi zic încet.

-Da. Ce este? îmi răspunde cu calm

-Mulțumesc. Mulțumesc că m-ai salvat, continui, zâmbind.

-Nu îmi mulțumi. Voi fi mereu lângă tine. Îți promit. Ești bine? mă întreabă îngrijorat, văzând că strâng puțin din ochi.

-Oarecum, îi zic, în timp ce îmi trăgeam mâneca bluzei. Tăietura începuse din nou să mă usture.

Mă privește uimit, când vede cum îmi examinez încheietura. Deja își dăduse seama.

-Nu, Ana. Zi-mi te rog că nu ai făcut-o și pe asta, îmi zice, uitându-se la mâna mea. Arată-mi, continuă. Te rog.

Îmi trag mâneca la loc peste rană, dar Kai a fost mai rapid decât mine. Mi-a luat mâna în a lui, și a examinat-o atent. Mă uitam la el cu frică. Nu știam cum va reacționa.

-Ana, oprește-te, îmi zice, văzând că îmi trag mâna înapoi. Nu îți faci bine. Ți-ai făcut doar una. Oprește-te înainte să fie prea târziu. Crede-mă. Am trecut prin asta. Fă-o pentru mine, te rog, îmi zice, lacrimile apărându-i și lui în ochii.

Mi-am lăsat capul în jos, uitându-mă în gol.

-Dar...

Nu mai spun nimic, el îmi ridică capul, se uită fix în ochii mei, apropiindu-se de mine și sărutându-mă. Mi-era dor de sentimentul ăla. Îmi lipsea.

《《La asta nu v-ați așteptat :). Pun next la 5 voturi
P.S: cred că ăsta a fost cel mai lung capitol scris de mine, 1325 de cuvinte》》