ᴊᴜʀɴᴀʟᴜʟ ᴜɴᴜɪ ᴀᴅᴏʟᴇꜱᴄᴇɴᴛ ᴠᴏʟ ɪɪ

Capitolul 17

Ana's POV

Mă întreb ce a fost în capul lui când a făcut asta. Mă întreb de ce a crezut că sunt împreună cu Dylan. Mă întreb de ce suferă pentru mine. Mă întreb de ce își face rău. Și mă mai întreb dacă l-am mințit. Dacă atunci când am fost la el acasă și i-am zis că nu simt nimic pentru Dylan am spus un adevăr, sau o mare minciună. Și dacă aș fi mințit? Dacă chiar simt ceva puternic pentru băiatul ăsta? Ce ar trebui să fac?

***

Alarma telefonului sună enervant de zgomotos, trezindu-mă. O opresc, pe urmă îmi pun nervoasă pătura peste cap. Nu aveam dispoziția necesară pentru o nouă zi de liceu.

După câteva minute, decid să mă ridic din pat, și să merg până la fereastră pentru a o deschide, lăsând aerul rece să intre. Iarna începea ușor ușor să se instaleze, ceea ce nu mă deranja. Doar că peste ceva timp, va veni și ziua mea, lucru care mă stresează.

Deși era destul de devreme, se pare că Dylan deja se trezise. Stătea în pat, schimbând canalele televizorului. Mă observă, zâmbindu-mi, și se apropie ușor de geam. Nu mă uitasem în oglindă, dar cel mai probabil părul îmi stătea ciufulit și era încurcat. Deja mă văzuse, așa că nu mai pot face nimic. Nu știu ce să îi spun. După faza de acum două zile nici măcar nu i-am cerut scuze, iar dupa ce Kai a încercat să se sinucidă, nici măcar nu am mai avut timp pentru el. Acum doar stau și îl privesc, așteptând să zică ceva.

-Uite, Dylan... nici măcar nu știu cu ce să încep. Zilele astea nu prea ți-am acordat atenție. Îmi pare rău. Acum două zile... scuze pentru atunci. Nu știam că va veni chiar în momentul ăla aici. Nu știam că ar fi avut o problemă cu tine. Adică...

Deși încerc să îi explic, cât mai clar, mă bâlbâi și cuvintele mi se încurcă, vorbesc mult prea repede, toate astea  făcându-l pe el să zâmbească.

-Ana?

-Da, Dylan.

-Am înțeles. E ok. Nu am de ce să ma supăr pe tine.

-Dar...

-Nici un dar. Suntem ok. Suntem bine. Știu deja ce s-a întâmplat cu el. Nu am de ce să te condamn. Într-adevăr, mi-ai lipsit. Dar te înțeleg perfect. Acum nu te mai învinovăți.

-Stai. Ți-am lipsit? Adică... chiar ți-a f-fost dor de mine?

Eram oarecum uimită de ceea ce spusese. Nu îmi imaginam asta.

-Mda... uite, Ana. Nu știu dacă e chiar cel mai bun moment, sau nici măcar nu știu dacă ar exista vreun moment bun pentru ceea ce îti voi zice. Doar că nu mai pot să țin în mine, și să neg. Ana... cred că îmi placi. Adică nu ca o prietenă. În alt sens. Vreau doar să știi asta, cu toate că s-ar putea să nu mai vorbești cu mine după. Vreau doar să știi că orice s-ar întâmpla, nu aș putea fi supărat pe tine.

Cuvintele astea mă făceau să-mi dau seama. Să-mi dau seama că eu chiar simt ceva pentru el. Că eu chiar îl plac. Că ce îmi spusese prietena mea, cum că sunt îndrăgostită de el nu era o nebunie totală. Era un adevăr pe care nu îl acceptam. Un adevăr pe care nu îl puteam recunoaște.

Și acum? Acum ce era să fac? Dacă i-aș spune adevărul? Dacă aș recunoaște că îl plac de ceva timp, ce se va întâmpla? Vom fi împreună? Și dacă va fi așa, cum va rămâne cu el? Cu Kai? Toți cei care îl cunoaștem ne-am dat seama de un lucru. Că a făcut asta din cauza mea. Că era să moară din cauza mea. Că eu sunt cauza problemelor lui. Toate astea îmi stau în cap. Toate astea ma împiedică să fac ceea ce simt.

-Deci? Chiar așa de tare te-am speriat? îmi zice, privindu-mă.

Îmi ridic privirea spre el, gândindu-mă că obrajii deja mi s-au aprins destul de vizibil.

-Eu...

//Am zis că pun next la 10 voturi, nu am mai avut răbdare pentru capitolul ăsta :))//