ᴊᴜʀɴᴀʟᴜʟ ᴜɴᴜɪ ᴀᴅᴏʟᴇꜱᴄᴇɴᴛ ᴠᴏʟ ɪɪ

Capitolul 23

Dragă jurnalule,

Mă trezesc din nou în brațele sale. Îi simt respirația pe gâtul meu. Mă mișc încet, încercând să nu îl trezesc. Mă întorc cu fața la el. Zâmbesc instantaneu când îi văd ochii negri studiindu-mă. Deja se trezise.

-Bună, îi zic încet.

Mă ia în brațe, strângându-mă la pieptul său. Mă sărută pe frunte. Simt căldura dintre noi doi.

-Ești caldă.

Râd la auzul cuvintelor lui. Credeam că e o glumă.

-Pe bune, Ana. Chiar ești caldă. Prea caldă.

Îmi pune mâna pe frunte.

-Cred că ai temperatură. Ai răcit, iubito.

Se poate. Tot simțeam că mă paște o răceală de câteva zile. Deja mi-l imaginez pe Dylan cum mă va supraveghea douăzeci și patru din douăzeci și patru de ore. Inspir adânc. Închid ochii pentru a mă gândi. Ce urma să fac? În cele din urmă decid să răspund:

-Probabil. Dar voi fi bine. Bunicii mei vor ajunge poimâine, deci mă vor duce ei la doctor.

Mă întind, punându-mi brațele în jurul lui Dylan. Îi simt îngrijorarea.

-Sigur? Te pot duce eu...

-Da, iubire. Sunt sigură. Cred că ar trebui să ne pregătim.

-Pentru?

Mă uit la fața lui. Mă privește confuz.

-Avem ore, prostuțule.

Se înctuntă, făcându-mă să râd. Cred că știu ce vrea să zică.

-Ore? Serios? Crezi că te voi lăsa să mergi la liceu? Nu. Stai acasă.

Exact cum credeam. Îmi trec mâna prin părul lui, învârtindu-l ușor pe deget. Apoi mă uit la el curioasă.

-Și cu cine voi sta?

-Cu mine. Vei sta cu mine. O voi suna pe mama Ninei. Îmi spusesei că era asistantă, nu?

Afirm, dând din cap.

-Perfect, atunci. Îmi va spune ce trebuie să fac. Desigur, te-aș fi dus chiar eu la doctor, dar e frig. Și nu vreau să răcești mai rău.

-Bine... cum spui tu. Dar părinții tăi nu s-ar supăra? Că venea vorba de ei... de ce nu i-am văzut până acum?

Ezită.

-Păi ei sunt mai mereu plecați. Nu prea îi interesează. Mi-au zis că au întâlniri de afaceri, chestii importante de făcut în afara țării. Sigur, eu le-am spus că mă pot descurca și singur. Nu că ar fi contat. De când am fost mic se tot întâmpla asta. Dar nu mai are importanță.

Mă uimesc cele spuse de el. Deși mereu are zâmbetul ăla perfect pe buze, viața lui nu e așa roz. Le simte lipsa. La fel ca și mine. Stau uneori și mă gândesc cât de bine ar fi ca mama și tata să die lângă mine. Să mă ajute. Să mă sprijine. Acum, sincer, mă simt vinovată. Mereu l-au interesat detaliile astea despre mine. Eu, însă, nu l-am întrebat niciodată despre ele. Îl privesc, sufocată de emoții.

-Îmi pare rău. Sincer. Știu cum e să nu îi ai aproape. Bucură-te că măcar ai tăi trăiesc.

Un zâmbet forțat îmi apare pe față, in același timp în ochii mei adunându-se  lacrimi.

-Ana, mă ai pe mine. Știu că nu e cine știe ce, dar voi fi aici. Mereu. Lasă asta. Lasă lucrurile să zboare în trecut. Viața e imprevizibilă.

Mă privește în ochi cu blândețea pe care numai el mi-o poate transmite. Mă liniștește, dar, în același timp îmi face inima să bată mai tare. Se apropie mai mult de mine, vrând să mă sărute. Îl opresc.

-Stai. Nu o face.

Îmi aruncă o privire confuză.

-Dylan, s-ar putea să răcești și tu pe urmă, îi zic chicotind.

Îl fac să râdă. Mă sărută imediat, după, se uită la mine.

-Nu-mi pasă, spune, lipindu-și din nou buzele de ale mele.

***

-Am vorbit cu mama prietenei tale. Mi-a zis că Nina îți va aduce niște medicamente care ar trebui să te facă să te simți mai bine. Ajunge în câteva minute. Tocmai ce ieșise de la liceu.

-Sper să fiu bine, zic dregându-mi vocea puțin răgușită, acum.

-Vei fi. Promit. Dacă tu nu ești bine, atunci nici eu nu voi fi.

Se pune lângă mine în pat, așezându-mi pătura mai bine pe umeri, apoi trăgându-mă mai aproape de el, făcându-ne corpurile să se atingă. Roșeața din obraji este acum mai intensă. Norocul meu e că deja eram puțin roșie din cauza temperaturii, iar diferența nu este prea sesizabilă. Îmi las capul să cadă pe umărul lui, iar el își ține mâna dreaptă lipită de a mea, cu cea stângă schimbând posturile televizorului.

După câteva minute de liniște, două bătăi în ușă se aud. Trebuie să fie Nina. Dylan se ridică încet de lângă mine, mergând spre ușă. O deschide, în fața ei aflându-se prietena mea. În sfârșit!

Îmi salută iubitul, apoi intră în casă, fugind spre mine. Mă ia în brațe strâns. Îi pot auzi râsetele lui Dylan.

După ce îmi iau medicamentele, Dylan ne lasă singure pentru câteva minute, în care am discutat despre ce am pierdut la liceu. Nina a început să vorbească fără oprire, amuzându-mă.

Într-un final, Dylan își face apariția. Prietena mea îmi zâmbește. Se ridică de pe canapea, făcându-mi cu mâna. Își ia rucsacul în spate, ieșind pe ușa casei mele. Acum sunt din nou singură cu el. Amândoi suntem la fel de obosiți. Atât de obosiți, încât adormim imediat cum ne așezăm în pat.

//892 de cuvinte :)//