ᴊᴜʀɴᴀʟᴜʟ ᴜɴᴜɪ ᴀᴅᴏʟᴇꜱᴄᴇɴᴛ ᴠᴏʟ ɪɪ

Capitolul 30

Kai ia bandajul și îl înfășoară în jurul încheieturii mele rănite. Mâinile lui umblă cu gijă pe brațul meu. Ochii mi s-au înroșit din cauza plânsului. Încă nu mă pot obișnui cu ideea că s-a terminat totul așa brusc. Tot ce a fost între mine și Dylan s-a spulberat. Cum mă gândesc la asta, alte lacrimi mi se adună în colțul ochilor. Întorc capul, nu vreau să observe că plâng. Un suspin îmi scapă din nou.

-Ana?

Nu mă întorc spre el. Las capul în jos. Îmi strânge palma rece în a lui.

-Sunt aici. Vei fi bine. Îți promit.

Îmi șterg lacrimile, apoi mă întorc spre el. Încheietura mă arde. Ochii mă ustură. Dar el e aici. Îmi face bine.

-La mulți ani, zice, schimbând subiectul.

Îmi pune ceva în mână. Mă uit, apoi zâmbesc și eu. Nu a uitat. "Cheia inimii mele", îmi amintesc eu. A trecut un an, și încă mai are lănțișorul.

Mă uit spre el, nesigură.

-Când ești pregătită, îmi zice, văzându-mi nedumerirea.

Știe că nu sunt acum. Știe că îmi trebuie timp să trec peste tot ce s-a întâplat.

-Ok. Când voi fi pregătită.

Vrea să ne împăcăm, iar eu îl pun să aștepte.

Pun lănțișorul pe birou.

-Mulțumesc. Mulțumesc pentru tot. Ai avut grijă de mine.

-Mereu voi avea.

Se ridică, vine spre mine și îmi ia palmele în ale lui. Se apropie, vrea să mă sărute. Mă apropii, vreau să îl sărut. Am spus că îmi trebuie timp. L-am pus să aștepte. Acum mai e puțin și buzele noastre se ating. Iar eu nu dau înapoi.

Un zgomot se aude dinspre fereastră. Ne întoarcem amândoi. Dylan e în camera lui, aruncându-ne priviri pline de ură. Apoi privirea îi coboară spre încheietura mea. Vede bandajul. Pentru o secundă, îi citesc teama de pe față. Doar pentru o secundă, apoi chipul îi îngeață din nou, arătând nici o expresie. Las capul în pământ când mă privește în ochi.

-El ți-a făcut asta? mă întreabă Dylan, făcându-mă să tresar.

Mă întorc spre el. Cum poate crede asta?

-Nu. Tu mi-ai făcut asta. El a fost aici, el m-a ajutat. De ce ți-ar păsa?

Deschide gura, vrea să spună ceva, dar pe urmă își înghite cuvintele. Nu mă așteptam la un răspuns.

-A trebuit să o fac, Ana. A trebuit să se întâmple, spune, după câteva secunde Dylan.

Cuvintele lui mi se par sincere pentru o clipă. Kai îmi pune mâna pe umăr. Îi e teamă că aș putea avea încredere în el.

-Voiai să fi cu el, iar eu îți stăteam în cale. Acum? Acum ești liberă. Nu ar trebui să plângi după mine. Nici să te prefaci rănită.

Un zâmbet îi apare în colțul gurii. Nu îi pasă ce mi s-a întâmplat. Niciodată nu i-a păsat. Îi simt furia lui Kai. E încordat, dar știe că nu merită.

Dylan își pune jacheta pe el, apoi pleacă. Se întoarce la ea. Simt cum obrajii îmi ard. Simt că tot ce s-a întâmplat a fost doar un teatru. Simt că nu am apucat niciodată să-l cunosc pe Dylan. Mi-am făcut griji pentru el. Nu am vrut să îl las baltă, nu voiam să îl fac să sufere. Dar pe el nici nu-l interesa, iar asta doare cel mai tare.

-Nu plânge, Ana. Nu merită. Nu pentru el.

Kai vine în fața mea. Îmi șterge lacrimile, care parcă nu se mai opresc. Îmi dă la o parte șuvițele de păr de pe față, apoi mă privește în ochi.

-Ești ok. Voi fi aici. Promit. Nu te voi lăsa singură. Nu vei fi singură.

Mă ia în brațe. Mă mângâie ușor pe spate. Îmi pun capul pe umărul lui. Lacrimile mi se opresc.

-Ar trebui să pleci. E târziu. Nu vreau să ai probleme.

-Nu. Nu re voi lăsa singură. Nu, după tot ce s-a întâmplat.

Speram să spună asta.

-Odihnește-te, Ana.

Are dreprate. Sunt epuizată.

Mă întind în pat, iar Kai se așază lângă mine. Îmi pun capul pe pieptul lui. Închid ochii, șimțindu-i degetele plimbându-se prin părul meu.

//mulțumesc mult pentru fiecare vot, follow și vizualizare în parte, apreciez enorm.  Ly all💕//