ᴊᴜʀɴᴀʟᴜʟ ᴜɴᴜɪ ᴀᴅᴏʟᴇꜱᴄᴇɴᴛ ᴠᴏʟ ɪɪ

Capitolul 16

Kai's POV

-Kai? Ești bine? Kai, răspunde! La naiba! Rămâi cu mine, te rog. Te implor, rămâi!

Vocea ei m-a făcut să tresar. Mi-am întors capul spre ea, care stătea lângă mine, care plângea, care se îngrijora pentru mine. Îi arunc un zâmbet tâmpit, ștergându-i o lacrimă de pe obraz.

-Să rămân? Cu ce te-ar ajuta asta?

-Mai ții minte când eram sus? Când am încercat să... știi tu. Mi-ai promis. Ai zis că vei fi mereu acolo. Lângă mine.

-Acum îl ai pe el presupun. De acum sper să fie el lângă tine. Să te ajute.

-Nu. Nu am nevoie de ajutorul lui dacă îl voi avea pe al tău. Să nu mai zici asta. Ai auzit? Kai?

Deși voiam să îi mai vorbesc, nu am mai putut. Doar am închis ochii. Nu îi mai puteam ține deschiși.

***

Ana's POV

Mă plimb pe holul spitalului, în fața camerei lui Kai. Aștept orice informație despre el. Sper doar să fie bine.

După câteva zeci de minute doctorul iese din salonul său. Fața lui nu îmi exprimă nici un sentiment. Nu îmi pot da seama.

-Cum se simte? E bine? Îl pot vedea?

-Starea lui este stabilă. Are toate șansele de recuperare. A fost doar o supradoză. Am înțeles că a luat destul de multe medicamente odată, ceea ce l-a adus în cazul de față. I-am explicat că a avut mare noroc. Dacă nu îl găseai la timp, putea să și...

Mă uit uimită la bărbatul din fața mea, rugându-mă că nu urma să zică ce îmi trecea mie prin cap.

-Putea muri? Adică îl puteam pierde?

Dă din cap, dându-mi de înțeles că aveam dreptate. Îmi stăpânesc lacrimile, ne mai zicând nimic.

-În altă ordine de idei, îl poți vizita. Dar nu sta mult. Îi trebuie odihnă.

Zâmbesc, cu gândul că îl pot vedea din nou, îndreptându-mă spre ușa lui. Inspir adânc, apoi deschid ușa încet.

Kai's POV

Mă uit pe tavanul camerei în care mă aflu, clipind din când în când. Mă gândesc la ce îmi spusese doctorul. Mă gândesc că dacă nu era ea, nici eu nu aș mai fi fost.

Gândurile îmi sunt întrerupte de zgomotul ușii, pe care apare ea. Ana.

-Kai? Doamne, fraierule, nici nu știi câte griji mi-am făcut pentru tine.

Vine spre mine și mă îmbrățișează strâns.

-Și eu mă bucur că te văd. Mulțumesc. Nu trebuia să fac asta.

-Da, nu trebuia. Nu trebuia să o faci. Și nu din cauza mea. Uneia ca mine.

-Ce? Ce vrei să spui? Eu am fost un idiot. Trebuie să mă obișnuiesc cu ideea că îl iubești. Că ești cu el. Nu știu ce m-aș face fără tine.

-Nu, Kai. Nu sunt cu el. E un prieten. Crede-mă. Nu te-aș minți. Mai ales acum. Te... te simți bine?

Se uită la mine ca la un copil mic, observând că îmi duc mâna spre frunte.

-Mă doare capul. Nu te îngrijora. E normal. Pastilele alea... la naiba cu ele.

-Ar trebui să te las. Doctorul mi-a zis că trebuie să te odihnești. Promite-mi că vei fi bine. Să nu faci altă prostie. Te rog.

Mă uit în ochii ei verzi care sunt atât de... sinceri. După ce îmi dau seama că mă holbez la ea de câteva secunde, mă bâlbâi, încarcând să-i spun că voi fi bine. Mare minciună. De fiecare dată când nu e lângă mine, nu sunt bine.

Se apropie de mine, luându-mă în brațe din nou, apoi se îndreaptă spre ușă, ieșind din cameră. Deja îi simt lipsa...

//Cum vi se pare?//