ᴊᴜʀɴᴀʟᴜʟ ᴜɴᴜɪ ᴀᴅᴏʟᴇꜱᴄᴇɴᴛ ᴠᴏʟ ɪɪ

Capitolul 6

-Kai-

O lumină albă și puternică îmi intră în ochi, iar eu îi deschid încet. O asistentă, doctorița, sau ce-o fi fost ea îmi spunea să urmăresc lumina lanternei, iar eu neputincios am făcut ce mi s-a zis.

La un moment dat își stinge lanterna aia și începe să îmi vorbească încet și calm.

-Cum te numești?

-Kai. Kai Jones.

-Mai ții minte ce s-a întâmplat? continuă.

-Ămm... știu doar că mă întorceam de la casa unei prietene. Era în jur de trei dimineața. Iar când mergeam pe trotuar...  de aici nu mai puteam vorbi.

-Nu trebuie să continui dacă nu ești pregătit, Kai. Văd că iti aduci aminte în mare parte, îmi zice femeia. Vei fii bine.

Ochii mi se închideau încet. Am adormit, filmul întâmplării derulându-se din nou și din nou în capul meu.

Chiar țineam minte totul. Ana și-a uitat eșarfa acasă la Christinne. Aș fi putut să i-o dau ziua următoare, dar nu mai aveam răbdare să o văd, așa că asta a fost doar o scuză. După dialogul nostru din fața casei ei, după ce ne-am contrazis, când susținea că mă urăște, dar se vedea pe fața ei că nu o făcea, după toate astea, am fugit spre casă. Când am traversat strada care era goală, dintr-o dată o mașină mare a cărui șofer a pierdut controlul asupra ei a intrat cu viteză mare pe trotuar, iar pentru mine a fost prea târziu să fac ceva. Apoi m-am trezit aici, pe un pat de spital, cu piciorul în ghips și cu perfuzii în mână.
××××××××××××××××××××××××××××××××
Mă trezisem, dar până să deschid ochii, am auzit o vice cunoscută. Semăna cu cea a Anei. De fapt chiar era Ana. Vorbea la telefon.
-Da, Nina. Scuze că nu am putut vorbi. Am stat aici și m-am rugat de oamenii ăștia să mă lase să-l văd pe Kai. A trebuit să le zic că sunt iubita lui, înțelegi ce a trebuit să fac?

Ar vrea ea. Îmi venea să schițez un zâmbet.

-Da, Nina, nu mă mai amăgi mai muot decât sunt. Știu ce s-a întâmplat cu noi, dar pur și simplu nu-l pot lăsa, înțelegi? Îl iubesc prea mult. Văd că se trezește, te sun eu. Pa.

Ce tocmai a zis? Mă... mă iubește? Ah, mi-am zis eu. Se vedea pe fața ei. Aveam dreptate. Și acum probabil sunt un insensibil. Dar nu. Nu mai simt nimic pentru ea, cred. Și în plus, nu vreau s-o mai rănesc. În fine. Revenind, trebuia să deschid ochii și să pretind că nu am auzit nimic. Dar fix atunci, fix când i-am deschis, mi-am dat seama că mă ținea de mână. I-am văzut mâna ei în a mea, și asta mi-a răscolit toate amintirile cu ea. De la prima până la ultima. Am clipit confuz, de mai multe ori, încercând să nu mă pierd. Apoi m-am uitat la ea. Aceiași privire blândă și aceiași sclipire din ochii ei de care mă îndrăgostisem acum câteva luni, și pe care le-aș fi cunoscut dintr-o mie.

-Bună, Kai. Cum... cum te simți? Ămm... scuze pentru asta, zice și își trage încet mâna din a mea.

-Nu. Nu trebuie scuze, îi zic încet, și-i reapuc mâna care acum era transpirată. Avea emoții. Mereu îi transpiră palmele când se emoționază. Sunt ok. Mulțumesc că ai venit. Îmi era dor...

Era să zic că îmi era dor de ea. Bravo, Kai. Ești un geniu.

-Adică vreau să zic că nu mă așteptam să vii.

-Cu toate astea sunt aici. Mereu voi fii, îmi zice, îmbujorându-se. Alt semn că avea emoții și se pierdea cu firea. Am auzit ce s-a întâmplat. Îmi pare nespus de rău. Îți jur. Dacă nu aș fi fost eu...

Nu am lăsat-o să se facă vinovată pentru ceea ce un șofer inconștient a făcut.

-Nu. Să nu zici că s-a întâmplat din cauza ta. A fost vina ăluia care a dat peste mine. Doar... doar nu te supăra pentru mine. De fapt... nici nu știu de ce îmi ești alături. Te îndepărtez mereu și tu tot ești lângă mine. Poate ei lucruri mai bune de făcut.

-Nu, Kai. Să nu mai zici asta. Ești mai important ca orice lucru. Adică... ești important pentru mine, da? Eu te...

Nu știu ce voia să zică. Mama a intrat peste noi, cu hainele mele și cu câte ceva de mâncare.

-Bună, dragilor! Scuze dacă întrerup. Scumpule, te externează azi. Mănânci ceva, iar pe urmă poți pleca acasă.

-Dar mamă, vorbeam ceva. Scuz-o, Ana, zic eu revoltat.

-Nu-i nimic. Eu oricum... plecam. La revedere, doamnă Jones. Pa, Kai. Mă ții la curent.

Și-a luat geanta pe umăr, și a plecat din cameră.

-Scuze, Kai. Nu știam că vorbeați. V-ați împăcat? Te rog zii că da. Vă stă așa de bine...

-Nu, mamă. Nu te mai gândi la asta.

-Dar scumpule, se vede că vă placeți unul pe altul. Știu că uneori dau sfaturi proaste. Dar acum ascultă-mă cu atenție.

Am oftat și așteptam să zică ce avea de zis.

-Dacă o iubești, nu o lăsa să plece. O să se piardă printre miile de băieți. E o fată frumoasă, cu un suflet mare. Grăbește-te. Asta dacă nu vrei să ți-o fure cineva.

-Mamă, nu o iubesc. Am trecut peste asta, am mai vorbit despre subiectul ăsta. Termină cu prostiile.

-Dacă tu zici... zice pe un ton ironic, schițând un zâmbet.

Poate era cum zicea ea. Poate nu. Poate încă o iubeam pe fata asta, sau poate nu. Nici eu nu mai știu.
××××××××××××××××××××××××××××××××

Bună! Dacă vă place cartea votați, și aștept sugestii💕