Lies and Love // Vol. I //

Capitolul 72

Jake pov*

-Vino, fiule! Mi-a fost așa de dor de tine!  zice femeia in fața mea. Mama? Și cum am ajuns acasă? 

-Cum naiba am ajuns aici? țip eu. Și tu... 

-Oh! Mi-a fost așa dor de puiul meu!  mă ia brusc în brațe, iar eu mă smucesc.

-Ia-ți mâinile de pe mine! Eu nu sunt fiul nimănui! mă răstesc eu .

-Of, fiule, știu că te-am rănit așa de mult, dar acum mi-am dat seama ce mamă oribilă am fost pentru tine și sora ta! 

Capul mi se învârte și încerc să gândesc limpede. 

-Iartă-mă, fiule! Te implor! Te implor! cade ea pe podea. Nu mă pot întoarce în locul ăla plin de întuneric. spune ea, parcă terifiată. Te implor, iartă-mă! Nu am realizat ce multe nedreptăți am făcut și cine ai devenit din vina mea! Sunt ...doar eu sunt de vină! Dar te rog, iartă-mă! se roagă ea, la picioarele mele.

-Ia stai! Mamă! Tu ...tu ești...Cum e...? Tu ești moartă! zic cu o urmă de înfricoșare în glas.

-Da... din păcate sunt! zice și întreaga podea se umple de sânge. Sângele care pornește din ea...

-Mamă? mă aplec eu. Hei! Uite-te la mine când vorbesc cu tine! zic și în secunda următoare cade fără suflare într-o baltă de sânge. 

-MAMĂ! țip și privirea mi se întunecă.

Pot simți transpirația de pe mine, cum alunecă. Corpul mi-e așa de amorțit, iar ochii abia mi se deschid. 

„Eh...cel puțin ți se deschid!" mă sâcâie vocea asta enervantă din capul meu. 

Alt vis ca ăsta...M-am săturat de ele. Îmi iau privirea de pe tavan și mă sprijin pe cot. Îmi iau telefonul de pe noptieră. 8:20.
Îmi au ochii peste cap și dau cearșaful de pe mine. Podeaua e așa rece... 

„Corpul tău va fi așa curând!" persistă vocea asta handicapată care -mi tot reamintește crudul adevăr. O să mor! Se pare că sfârșitul meu e mai aproape decât am crezut. Eh... Am trăit douăzeci și unu de ani interesanți! 
Intru în baie și tipul din oglindă mă sperie. Ăsta nu e Jake. Unde e zâmbetul ăla încrezut? Unde e atitudinea arogantă? Au dispărut... Boala asta nenorocită mi-a furat totul ! Lovesc cu pumnii în gresie și simt degetele cum îmi trosnesc. Pornesc apa și după ce mă dezbrac las picăturile fiebinți să mă trezească. Super! O altă zi care va trece și care mă va apropia mai mult de sentința mea „definitivă!"! 

De ce visez mereu asta? De ce mama? De ce aproape în fiecare noapte trebuie să mă trezesc țipând , și transpirat? 

-LA DRACU! țip și lovesc din nou pereții din cabina de duș. Nu o face, Jake! Am zis: Nu! îmi spun, dar se pare că nu mă ascult și apa fierbinte se contopește cu lacrimile mele. 

„Bravo! " aud din nou vocea aia nenorocită de care nu mai scap.

„Plângi singur în duș ca un dobitoc! Ce patetic ești, Jake! Puteai ajunge mai rău de atât? Până și în închisoare erai mai bine! Hm... Acum ești demn de ....

Nu o spune! Nu o spune! 

„milă! "

-LA DRACU! Nu! 

„O, ba da! Ești jalnic! Ai ieșit din închisoare, dar cu ce sens dacă o să mori curând, hă? Și ști de ce mai ești jalnic? Că vei muri ... și nimeni nu va fi lângă tine! Poate doar amicul tău! Puteai să-ți irosești viața mai rău de atât? Ți-ai distrus viața, Jake! Și nu doar pe a ta... și nu trebuie să-ți zic nume...că le ști deja! "