Lies and Love // Vol. I //

Capitolul 75

Katy pov*

Mă urc în mașina lui Lance și îi ofer un zâmbet scurt. El se concentrează la drum și eu mă sprijin cu capul de geam, pierdut în gânduri. Mă străduiesc așa de tare să nu plâng și mă bucur că-mi iese. De ce aș plânge? Am motivele mele. Faptul că l-am văzut pe Raul după ceva timp nu mi-a făcut așa de mult bine. Tot ce-mi vine în minte este imaginea în care privirea lui atentă și plină de dragoste se îndrepta către iubita lui și cum și-a pus mâna pe talia ei... 
Îmi scutur capul ca să scap de gândul ăsta, dar pur și simplu nu vrea să iasă. Am zis că nu am nimic cu el, dar pe cine naiba mint? Eu sunt așa de sensibilă și mereu voi pune tot la suflet! Omul ăsta ... deși nu-mi place să mi-o recunosc , m-a făcut să plâng mai mult decât m-a făcut Jake! Și asta am realizat acum! Faptul că mi-am irosit timpul cu unul ca el, faptul că nu am ascultat-o pe Rave, faptul că nu l-am luat în seamă pe Alexander când mă avertiza, faptul că am fost destul de oarbă , încât să nu realizez că ceea ce făceam nu-mi aducea nimic bun....Mi-am irosit timpul... Am irosit fiecare zi pe care am petrecut-o cu el. Și dacă Raul mi-a zis că nu regretă nimic ...ei bine, eu da! Chiar o fac! Aș fi preferat să nu-l întâlnesc și să nu-mi fi dat toate emoțiile peste cap. Ce dracu a fost în capul meu? Am crezut că cineva mă poate plăcea, mă poate iubi pentru cine sunt, dar am uitat că voi fi mereu doar o bătaie de joc pentru unii ca el... 

-Katy! îl aud pe Lance strigând, iar eu tresar și-mi dau jos degetele de la tâmplă. 

-M-ai auzit? întreabă el.

-Hă? Scuze, eram...

-Da! Am văzut! Mintea ta zbura departe de aici... Ești ok? Ce-ai pățit? îi pot simți îngrijorarea din ton.

Eu zâmbesc și-i răspund.

-Da! Sunt bine!

-Și eu sunt multi-miliardar! începe el să râdă. Știu că te gândeai la ceva așa de deep, de nu m-ai auzit strigându-te! Totuși înțeleg că nu vrei să-mi spui. E decizia ta! își schimbă el tonul, devenind ceva mai înțelegător.

-Mersi că mă...înțelegi, Lance. Nu vreau să crezi că sunt o necioplită, Serios!

-Nu, calmă! Nu ești! Sunt lucruri pe care poți spune și lucruri pe care nu...Înțeleg! 

Răsuflu ușurată și îi zâmbesc.

-Ești un drăguț. zic eu , parcă revenindu-mi din mreaja gândurilor mele depresive.

-Păi, mulțumesc! Și îți mulțumesc pentru că faci asta! Știu că-și vine greu.

-E ok! 

Lance parchează și ajungem înapoi în apartament. Într-un fel, mă bucur să văd că nu mai găsesc dezastrul de ieri. Nu mai văd haine aruncate peste tot și obiecte ne-la locul lor. Mergem până în bucătărie și eu mă așez pe un scaun.

-Chiar mă bucur că ești aici! zice Lance, zâmbindu-mi și punându-și apă într-un pahar.

I-aș fi răspund cu un : „Și eu!" , dar nu am ajuns așa de departe. Mă tot uit după el... Nu e aici! Liniștea din bucătărie îi permite urechilor mele să audă un sunet fin de corzi. Deci el chiar cântă din nou la chitară.

-Vezi ce i-ai făcut? întreabă Lance, punând paharul pe blat, și zâmbind timid.

-Hă?

-Nu a mai pus mâna pe chitara aia de luni bune și azi m-am bucurat să văd că s-a reîntors la vechea lui pasiune. Asta , logic, datorită ție! 

-Mie? sun eu surpinsă.

-Normal! Știu că-ți vine greu să crezi, dar da! O zi ți-a luat ca să-l trezești puțin!