Lies and Love // Vol. I //

Capitolul 91

Katy pov*

Cobor pe scări, ducându-mi mâna pe bară. Jos mă așteaptă Alex, la fel, îmbrăcat în negru și gri și Sara, ce poartă o rochie în culoarea asta ce mi se pare așa sinistră acum că o văd peste tot. Își întinde mâna și mi-o ia pe amea. 

-Ești gata, Katy? întreabă el parcă șoptit.

-Mhm! dau eu din cap. Alex, sigur nu e prea mult pentru tine? Adică este ok dacă nu vrei să vi. Pot merge doar cu Sara. Nu vreau ca Mara să creadă că o ignori sau ceva.

-Poftim? Nu... Am vorbit aseară cu Mara despre asta! A zis că va trece pe aici mai pe seară ca să fie și ea cu tine. Acum e puțin ocupată, dar îți transmite îmbrățișări.

-Mulțumesc! Să-i spui că o pup! 

-Oh! Scumpo! apare mama și mă ia în brațe.

-Hei...

-De ce nu putem veni și noi cu tine? 

-Nu, mamă! Asta face parte din trecutul meu. Nu trebuie să vă implic și pe voi. O să fiu bine. Am nevoie doar de timp. 

-Știu, scumpo! Știu...  zice și mă pupă pe frunte. Aveți grijă de ea. o aud cum le șoptește Sarei și lui Alex.

-Rave? mă găsesc întrebând.

-M-a sunat mai devreme. Ea și Marcus au ajuns deja la biserică. Ne așteaptă.

-Oh... ok.

Dacă nu aș fi avut atâtea pe cap în clipa asta m-aș fi întrebat de ce ea și Marcus petrec atâta timp împreună, dar... o să las asta pentru altă dată. Dar nu pot să îmi ignor prietena așa.... Sau ce se întâmplă în viața ei. Ce a mai făcut legat de Derek?  Ah...avem așa de multe de vorbit și timpul mi-e inamic. 

În timp ce-mi pun centura și Alex pornește mașina, îmi sprijin capul de geam și mă uit la picăturile de ploaie care se scurg pe el. Va veni? Trebuie să fie acolo! Trebuie să fie lângă fratele lui acum mai mult ca niciodată. Sper să fi văzut biletul și să vină. Nu știu de ce nu ar vrea să dea ochii cu mine? Nu înțeleg ce s-a întâmplat brusc cu el... așa ... de rău. Realizez că o parte din el a murit odată cu Jake, dar dacă m-ar fi lăsat să -i arăt că sunt lângă el așa cum i-am promis... acum așfi fost în mașină cu el. Și am și eu nevoie de el. De ce nu se gândește la cât de greu îmi este și mie să înfrunt toate astea de una singură? Dacă am fi plâns...am fi plâns împreună și tot noi ne-am fi pus pe picioare la loc.  I-am promis lui Jake... I-am promis chiar și lui.... că nu-l  voi lăsa și el a decis doar să se îndepărteze. 

Când revin cu picioarele pe pământ îi pot auzi vocea lui Alex. 

-E Mara! Vrea să vorbească cu tine. îmi dă el telefonul.

-Hei...

-Bună, Mara!

-Îmi pare foarte rău că nu pot veni acum cu voi... chiar regret. 

-Nu, nu ! Este ok! 

-O să vin pe seară! Promit! Am niște repetiții la balet și nu pot pleca.

-Calmă! Este ok! O să ne vedem diseară. Mulțumesc.

-Sigur! Ai grijă de tine, da!? Te pup!

-Și eu! Pa.   Poftim, Alex! îi dau eu telefonul înapoi și ajungem la biserică în scurt timp.

Mă uit în jur și urăsc atmosfera asta. Simt cum negrul ăsta a înlocuit culorile din viața mea în clipa asta. 

Marcus pov*