Lies and Love // Vol. I //

Capitolul 10

Probabil nu știți sentimentul acela...de... "Știu pe cineva de câteva zile, dar îmi pasă de el, deși nu l-am auzit sau văzut vreodată!" Este ora 23:20 iar eu încă nu dorm. Nu știu de ce am un gol în stomac. Un sentiment că cev anu e bine, că se întâmplă ceva ciudat, greșit! Nu e ca și cum vorbesc un tip puțin mai mare decât mine pe mess și e ca și cum aș vorbi cu un cunoscut. De ce ar avea el încredere în mine de-mi povestește tot ce are pe suflet? De ce îmi povestește trecutul lui? De ce vorbim deschis și râdem? De ce? Sunt atât de multe posibilități! Mă gândesc la înșpe mii de lucruri. 1. Dacă ar afla mama nu m-ar mai lăsa nici la liceu și mi-ar lua telefonul. 2.Dacă Jake minte și nu are nimic? 3. Dacă este doar o glumă proastă? Fiindcă în trecut am mai păți-o. 4. Dacă sunt eu paranoică? În fine! Mi se pare doar ciudat! Jake mi se pare un tip super de treabă. Este deștept, știe de glumă, este mega talentat, dar are ceva misterios în el. De acolo mi se taie firul. Eu, ca o ciudată ce sunt, am un simț în plus. Am simțit că ceva nu este în regulă cu Marcus de când l-am zărit prima dată cu colțul ochiului. Am simțit că Raven este minunată și este o prietenă foarte bună. În legătură cu Jake, nu prea pot simți altceva decât mister! Secrete! Multe! Și asta mă deranjează. Bine, nici nu-l știu, deci nu prea ar trebui....să mă intereseze. Dar, de ce o fac??? De ce simt că vreau să fie în siguranță????  MĂ ENERVEAZĂ!! Toată situația asta e ciudată! Am mai gândit-o și o voi mai gândi! 

Jake pov*

Pff! Privesc pierdut pe geamul alăturat patului. Urăsc spitalul! Mă face să mă simt bolnav! Și chiar dacă sunt, nu vreau să-mi amintesc. Oh!! Aș vrea să-mi scot persuziile, să ies pe afară, să fac ce vreau eu! Nu suport să fiu "înlănțuit!" Deschid telefonul și primul luru care-mi apare pe ecran este converasația cu Katyline! Ce naibi mi-a făcut? Jur că mă enervează situația! Stau și eu bine mersi în pat, vai de mama mea și îi vine să-i dau mesaj. De ce dracu i-am spus atâtea despre mine?? Au tastat mâinile fără mine! Și de ce naibi am vorbit așa de mult? Două ore? Pe bune? Nu! Ceva sigur e ciudat! Ăsta nu sunt eu! Jake Drew vorbește normal , deschis și râde cu o fată pe care nici măcar nu a văzut-o! Ai de capu meu! Adică, cum de o fată așa de simplă, amuzantă, interesantă ....diferită...vorbește cu unul ca mine? De ce nu mi-a dat block până acum? Și de ce dracu am spus că m-am gândit cum i-ar sta cu numele meu ei! WTF? Nu..nu! Tre...Trebuie săo las mai moale! Gata! Devine al naibii de ciudat! Raven trebuie să rămână singura fată cu care eu pot vorbi așa și punct! Dar , de ce simt că trebuie să vorbesc mereu cu ea? Ce are așa special? Nici nu am văzut-o în realitate! Nu mă simt bine dacă nu aflu ce mai face, cum se mai simte!  Și mă mir cum de a avut încredere în mine să-mi psună destul de multe lucruri despre viața ei. Sora mea are niște prietene bune! Sper să mă fac bine! Nu-mi place să-i asund surorii mele toate astea. Iau telefonul și o sun. Are dreptul să știe.

-Hey!

-Ooo! Deci trăiești!

-Scuze, sis! Am avut...

-Ai avut treabă, nu? E mai importantă decât mine! Știu!

-Ascultă-mă sis! 

-Ce? 

-S....Sunt la spital!

-CE? DE CE? EȘTI BINE? LA CARE? VIN ACUM! 

-Stai! Stai! Calmă, Raven! 

-Cum să stau calmă, Jake? Ce ai?

-Nimic grav!

-Aham...

-Mi s-a făcut rău!

-Pariu că iar nu ți-ai luat medicamentele! 

-Dap!