Annorexia [F.F - H.S]

Capitolul 55

* Capitol nou! Multumesc enorm pentru sustinerea si toate comentariile frumoase de la ultimele capitole, nu incetati sa ma uimiti si sa imi dati o stare buna, sunteti minunati! Sper din suflet sa va placa acest capitol si va rog sa imi scuzati eventualele greseli. Lectura placuta! *

Soarele stralucitor ce se odihnea deasupra frumosului oras San Francisco nu putea sa faca furtuna din sufletul Mirei sa dispara. De indata ce se asigura ca mama ei dormea, parasi casa pentru o mica plimbare prin centrul orasului, sperand ca asta sa relaxeze macar putin. Ultimele evenimente din viata ei o facusera foare emotiva si ii adusera o stare extrem de proasta. 

Nici macar nu stia la cine si la ce sa se gandeasca mai repede. Nu il mai vazuse pe tatal sau din ziua in care aflasera adevarul teribil despre el, cearta cu Harry inca era in picioare si absenta lui temporara din viata ei o afectau si mai tare. In momentele astea trebuiau sa se sprijine reciproc, nu sa se certe si sa se indeparteze. 

Iar despre Losture nu mai auzise nimic. Era constienta ca ar fi trebuit sa mearga in continuare la locul de munca, dar pur si simplu nu avea puterea necesara sa mearga acolo si sa aibe grija de oameni cu probleme cand ea trecea printr-o perioada atat de furtunoasa. 

Picioarele ei o purtara de-a lungul centrului, prin magazine si prin parcuri. Decise sa isi cumpere o gogoasa dintr-o cofetarie si o savura pe o banca, intr-un parc plin de copii veseli. Statu pe acea banca minute intregi, privind copiii si savurand gogoasa, apoi se descise sa mearga acasa, simtind nevoia de un pui de somn, desi era aproape pranzul. Probabil ca mama ei se trezise deja. Spera ca nu se speriase din cauza absentei tuturor. 

Se intreba deasemenea pe unde erau Harry si Kai. Ar fi vrut sa ii sune, insa renunta repede la idee. Poate chiar aveau o treaba importanta. 

*

Imediat cum deschise usa apartamentului, o auzi pe mama ei plangand sufragerie. 

  —Mami?! O striga fugind spre sufragerie.

—Nu mai vreau sa il vad, Mira! Plansetele mamei ei o distrugeau pe Mira. Venise acasa cu autobuzul, stiind ca Harry se afla cu Kai prin oras si isi gasise mama in sufragerie, plangand. Stia ca o doare, ceea ce se intamplase ii durea pe toti, dar ea era cea mai afectata. Mana Mirei se plimba usor pe spatele ei in timp ce cu cealalta ii stergea lacrimile amare.

—O sa fie ok, mama, nu mai plange! Vocea ei era una tremuranda si stranse din ochi pentru a nu plange si ea.

—N-o sa fie, n-o sa fie bine deloc. M-a distrus! Roger ne-a distrus! Izbucni intr-un plans isteric si se arunca in bratele Mirei care se incolacira imediat in jurul ei. Miranda isi ingropa fata in scobitura gatului ei, in timp ce barbia Mirei se aseza pe capul Mirandei. Fara sa se poata abtine, Mira scapa si ea cateva lacrimi. Mama ei avea dreptate. Ii distrusese. 

Dar asta nu insemna ca ii va da voie mamei sale sa se distruga si mai mult. 

  —Mami, te rog, incearca sa te calmezi. Ii spuse pe un ton cat mai neutru, pentru a nu o lasa pe mama ei sa afle ca si ea plangea. Trebuia sa se abtina si sa fie puternica pentru ea. Mama ei fusese puternica pentru ea de foarte multe ori la randul ei. Cand Mira plangea, mama ei statea langa ea, strangand-o de mana si alinand-o. Alaturi de mama ei a reusit sa treaca peste multe dezamagiri si perioade grele. Acum trebuia sa o ajute si ea, trebuia sa ii fie alaturi si sa o ajute sa treaca peste aceasta perioada. Se gandi ce ar putea sa faca pentru a o face sa se opreasca din plans si pentru a o inveseli cumva. 

  —Mami, ai mancat ceva astazi? O intreba si mama ei lua o gura mare de aer, indreptandu-se si ridicandu-si capul pentru a o privi. Ochii ei frumosi erau rosii si umflati si din ei cadeau inca lacrimi. Miranda ii sterse gentil cu o batista pe care o scoase din buzunar, privind-o pe Mira cu ochi tristi, dar totusi cu caldura. Mira o admira extrem de mult pentru caldura de care dadea dovada in ciuda faptului ca era ranita si trista. Era o mama minunata.