Maia

Capitolul XVIII

        Presiunea era imensă, toată secția era agitată și avea și de ce. Nu aveam nici unul liniște cu un asemenea criminal în libertate. Ceea ce era mai grav, era faptul că parcă mereu era cu un pas înaintea noastră. Adam îmi povestise pe drumul de întoarcere despre o urmă parțială de pantof, găsită o singură dată. Apoi, totul a fost curățat până la cel mai mic detaliu.

        Aveam pe masă o doamnă de vreo patruzeci și cinci de ani, dar îmi era greu să mă concentrez. Simțeam că ceva îmi scapă, ne scapă și nu suportam acest gând.

        M-am ridicat brusc și am mers la sertarul pe care doamna își dormea nu prea confortabil somnul de veci, închizându-l înapoi.

       - Îmi pare rău, tanti, dar nu am dispoziția necesară, am oftat, apoi am ieșit hotărâtă din birou, înainte să mă răzgândesc.

        Îl evitasem intenționat pe imbecil trei zile deja, dar curiozitatea și vina mă rodeau pe interior în egală măsură. Am urcat pe scări, dar între etaje am dat față în față exact cu el. Inima mea a început să bată cu putere și o blestemam în gând în cel puțin cinci moduri diferite.

       - Maia, vorbi el gros, privindu-mă intens și ochii lui aveau acum cea mai aprinsă nuanță de albastru.

       - Adam, am vrut să spun sigură pe mine, dar vocea mea tremura și el observase asta.

       - La tine voiam să vin, își trecu el o mână prin păr, expirând zgomotos.

       - La fel și eu.

        Ne-am privit în ochi câteva clipe și brusc simțeam că aerul nu mai este suficient pentru amândoi.

       - Tu prima, se răzemă el cu spatele de perete, încrucișându-și mâinile la piept și mușchii brațelor se încordară puternic.

        Am înghițit în sec la gândul acelor brațe pe corpul meu și am respirat ușor înainte să vorbesc.

       - Voiam să te întreb despre "Grădinar". Adică, aș vrea să știu mai multe detalii despre anchetă, dacă crezi că poți să mi le dai.

        O sclipire îi apăru în ochi și aproape că îi vedeam curiozitatea în privire.

       - Întreabă-mă.

       - Urma de pantof. Ce marcă era?

       -  Venice. Nimic sofisticat.

       - Zilele când au fost omorâte fetele... ai observat că toate erau impare?

        Se încruntă puțin, apoi spuse:

       - Nu, nu am observat.

       - Dacă acelea au fost zilele lui libere? Cel mai probabil are un loc de muncă și el. Dar chiar crezi că are legătură și acesta cu grădinăritul?

        -  Nici vorbă, dădu el categoric din cap. Teoria mea este că are acasă o grădină frumoasă, meticulos aranjată, iar atenția pentru detalii se observă și asupra crimelor sale.

        M-am înfiorat la gândul unui profil sadic și masochist al suspectului și mi-am cuprins brațele cu mâinile, într-un mod automat de autoconservare.

       - O să îl prindem, spuse Adam incet și mă privi îngrijorat, dar blând. Va face o greșeală în cele din urmă.

       - Nu pot să fiu calmă. Simt că ceva îmi scapă și asta mă neliniștește.

       - Crezi că ai un indiciu?

       - Nu știu. Doar... tâmpesc, am oftat resemnată.

        Un pas și Adam era lângă mine. Mă cuprinse cu mâinile cu totul, chicotind, și eu mi-am lipit bucuroasă obrazul de pieptul lui, închizând ochii.

        Doamne, cât de bine era în brațele lui! Toată tensiunea dispărea repede și simțeam cum mă liniștesc.

       - Acum mă lași să îți explic? Întrebă el cu un zâmbet în voce.

        Am deschis brusc ochii. Imaginea cu el sărutând păpușa aceea roșcată și stricată îmi urca iarăși tensiunea. Primul meu gând a fost să mă smulg din brațele lui, dar el se pare că mă cunoștea mai bine decât credeam, pentru că mă ținea captivă ca într-o capcană în care nu puteam să fac nici o mișcare.

       - Trebuie să ne ocupăm de încăpățânarea asta tâmpită a ta! Până atunci, învață să asculți! Mă certă el.

       - Am învățat să văd. Este suficient, am mormăit.

       - Maia, nimeni de aici nu știe situația mea. Prin ce am trecut. Mereu am păstrat aparențele când a fost nevoie, iar ceea ce ai văzut tu, a fost unul dintre acele cazuri. Sincer, când te-am întrebat atunci cum vrei să mă comport cu tine, mi-am dorit al naibii de mult să îmi ceri să te fac oficial iubita mea. Scăpam de o mască, o imagine falsă pe care o port de prea mult timp. Însă te înțeleg și nu aș fi putut să te blamez pentru situația în care sunt, nu era corect ca tu să fii etichetată și nici nu voi permite vreodată asta!

        L-am ascultat tăcută și acum tot comportamentul meu mi se părea copilăros și prostesc. Așa se comportă o femeie geloasă? Imatur și irațional? Doamne, creaturi ciudate mai suntem!

        Adam se aplecă puțin ca să mă poată privi în ochi și eu mi-am mușcat buza de jos cu nervozitate.

       - Toate aceste motive sunt... complet raționale, trebuie să recunosc, am oftat. Dar tot nu mi-a plăcut ce am văzut.

       - Știu. Așa m-am simțit și eu când te-am văzut cu pămpălăul ăla de David, sau cu Alex, înainte să aflu că este fratele tău.

       - Cu David? l-am întrebat surprinsă. Dar, atunci nu era mare lucru între noi.

       - Nu mă întreba, Maia. M-ai fermecat din prima clipă, când ai dat peste mine în hol. M-am enervat atât de tare tocmai din cauză că nu îmi puteam lua ochii de la tine. Mă împăcasem cu ideea că Rebecca mă înșală și chiar eram ok așa, în monotonia mea. Până ai apărut tu și mi-ai dat complet lumea peste cap. Fără preaviz sau orice altceva.

        Am chicotit și el îmi ridică bărbia cu două degete.

       - Mi-e dor de tine, domnișoară Sima, vorbi Adam cu acea voce joasă și excitată, care ajunse adânc în pântecele meu.

        Mi-am ridicat buzele spre el și ne-am apropiat ușor, când am auzit o ușă deschizându-se cu un etaj mai în sus și pe cineva înjurând de zor liftul, pe motiv că este mereu plin.

       - Pe mai târziu, șopti el și mă sărută repede și apăsat pe frunte, apoi o luă înapoi pe scări spre etajul lui.

        M-am întors și eu la treabă, întrebându-mă unde am mai văzut pantofi Venice modești și comozi.