Maia

Epilog

        Urmele de pe gât se estompaseră suficient cât să le pot acoperi cu fond de ten, apoi au trecut de tot, de parcă nici nu fuseseră acolo. Mi-am trecut o mână prin păr, am aruncat o ultimă privire în oglindă și am plecat.

        Era Duminică. Fix patru luni de când...

        Am închis ochii strâns. Inima începuse să îmi bată nebunește, în timp ce partea rațională a creierului îi explica din nou cât de norocoasă este că a scăpat cu viață. Cu viață, dar cu răni care m-au marcat cât pentru trei.

        Dublă personalitate. Fără ca să știe una de cealaltă. De aceea avea momente când nu își amintea anumite părți din viața lui. Avusese o copilărie cruntă... tatăl său îl bătea, pedepsea și înfometa cu zilele, înainte ca să se îndure și să îl cedeze unui orfelinat. Dina și Iona au încercat ca să îl adopte și să îl crească, până la urmă el făcea parte din familie. Dar modul în care murise bătrânul lor vecin și faptul că Adam fusese găsit la fața locului, fără ca să își amintească vreun detaliu, făcuse ca toată situația să se îngreuneze considerabil.

        Incendiase orfelinatul pentru că ura locul acela, dar avea o gândire rece și calculată. Așa ajunsese detectiv. Își dădea silința și era ambițios peste măsură. Însă cu mine era altă poveste...

        Mă văzuse în clădirea secției de criminalistică. Mă urmărise în oraș și ceruse deja cazul "Grădinarul" încă de la primul cadavru. Ciocnirea de pe hol fusese intenționată, înainte ca să facem cunoștință la mine în birou. Dar faptul că nu urma un tratament și tulburarea lui se agrava, îl făcea să devină paranoic și să dezvolte un comportament obsesiv. Ceea ce duce la crimele blondelor. Totuși, ceea ce m-a ținut în viață, a fost faptul că eu eram trofeul în cele din urmă. Nu se știe încă după ce criterii exacte se ghida, înafara faptului că semăna cu mine, și nici câte crime avea de gând să facă. Cert e că eu urma ca să fiu ultima din serie, în cele din urmă avea să dețină și trofeul. În totalitate.

        Avusesem extrem de mare noroc cu căpitanul, care își uitase telefonul la birou. Trecuse și pe la mine, într-o sclipire de geniu. Privirea mea tocmai se încețoșa din cauza mâinilor care se strângeau în jurul gâtului meu.

        M-am cutremurat. Mintea mea refuza ca să își mai amintească aceste detalii. Acum eram într-un concediu prelungit și tot ce îmi doream, era să mă urc mai repede în avionul spre Antalia, destinație spre care aveam deja biletul pregătit pentru săptămâna viitoare. Împreună cu Adelin, Sara și Alex aveam de gand să evadăm cincisprezece zile, într-un resort de cinci stele și multă, multă lene.

        Se ceruse condamnarea la moarte. Dar avocatul său îl scăpase datorită bolii psihice. Însă avea sentință pe viață definitivă. Ceea ce era de așteptat și la fel de șocant, deopotrivă.

        Mi-am întrerupt șirul gândurilor pentru că tocmai parcam în fața casei părinților mei. Am inspirat și expirat adânc de câteva ori, înainte să intru și să mă lovesc de atmosfera atât de familiară. Mama și tata m-au strâns în brațe, iar Alex chicoti când mă văzu.

       - Ce faci, umflato?

       - Mie îmi trece peste cinci luni, dar tu tot urât ai să rămâi!

        Tata își dădu ochii peste cap, râzând, mama ne certă din priviri, dar zâmbind.

        Era Duminică și luam cina în familie. Singurul loc unde mă simțeam cu adevărat în siguranță, unde știam că numele Sima reprezintă iubire, putere și familie, deși pentru mulți devenise o legendă. Unde tata va fi mereu pregătit să îi omoare cu mâinile goale pe oricine se va pune cu noi, mama va avea o vorbă bună pentru toți, iar idiotul meu frate îmi va scoate fire albe înainte de vreme. Pentru că împreună suntem mai puternici.

        Nu e așa, bunicule?

Sfârșit