Maia

Capitolul III

        În sfârșit am reușit să dorm până vezica mea aproape că explodă de-a dreptul. Am fugit la baie și apoi mi-am făcut cafeaua, zâmbind. Chiar eram odihnită, în special din cauza faptului că deja era amiază.

       Aveam în plan să trec pe la birou astăzi, apoi să îl sun pe nebunul de Alex și să îl chem să luăm masa împreună. De când a început să îl mănânce pielea din cauza hormonilor, îi vedeam mecla mult mai rar.

        Am oprit la o brutărie, unde m-am înarmat cu vreo trei covrigi și un iaurt de băut și am început să îi înfulec încă de pe drum. Dar, bineînțeles, am ajuns iar la etajul trei scotocind prin imensa geantă plină cu de toate.

        Chei afurisite! Niciodată nu le găseam când aveam nevoie!

        Am rămas cu un rest de covrig între dinți, în timp ce sub braț țineam iaurtul și cu mâinile pipăiam fiecare lucrușor din gaura neagră aflată în geanta mea. Nu eram atentă în jurul meu, fiind mult prea concentrată să mă enervez singură, când i-am auzit vocea aceea deja inconfundabilă:

       - Nu știai că nu e frumos să molfăi, domnișoară Sima?

        Starea de agitație care mă cuprindea de fiecare dată când el era în preajmă, puse stăpânire din nou pe mine. Tot corpul mi s-a încordat, iar cutia cu iaurt explodă sub brațul meu, conținutul țâșnind pe mine și pe jos. Am închis ochii, expirând încet.

        Râsul lui masculin răsună pe întreg holul.

       - Te-aș pune să lingi tot de pe jos, am mormăit încruntată, după ce mi-am scos covrigul din gură.

       - De ce? Nu este vina mea că tu ești neatentă și extrem de...

       - Nu. O. Spune! l-am avertizat.

       - Toantă! Spuse el în ciuda mea, tare și răspicat.

        În clipa următoare, cutia se afla în mâna mea, care cu o strângere bruscă, aruncă tot ce rămase direct pe el. Pe cămașă și pe gât.

        De data aceasta, eu eram cea care mă țineam de burtă de la atâta râs!

        Adam mă privi fioros, încleștându-și nervos maxilarul.

       - Să te pun eu acum să lingi tot?

        Cuvintele lui au avut un efect total neașteptat. Au trecut de la urechi, direct în centrul universului meu feminin, provocând fiori aproape dureros de plăcuți.

        Ce se întâmplă?!

        Privirile noastre aruncau scântei, dar aerul deja era irespirabil, sufocant chiar și amândoi respiram greu. Din fericire, căpitanul tocmai se apropie de noi.

       - Ce naiba e asta? Întrebă el, privind mizeria de pe noi.

       - Iaurt cu fibre, am răspuns.

       - Vreau să știu cum a ajuns pe voi?

       - Nu, domnule, răspunse imbecilul de data aceasta, neluându-și ochii de la mine.

       - Atunci, Sima. Mai vreau o mostră de sub unghiile victimei. Diana nu reușește să găsească proveniența celulelor. Detectiv Bran, familia ei ne așteaptă în biroul meu. Peste o jumătate de oră, vor veni pentru a ne da aprobarea în privința identității.

        Am dat doar o dată din cap amândoi și ne-am întors fiecare la treburile lui.

* Adam *

        Buzele ei în jurul acelui blestemat de covrig. Mintea mea parcă tocmai suferea de un retard acut, pentru că asta era tot ce derula la nesfârșit.

        Ce căcat spunea căpitanul? Ah, da! Familia victimei. În biroul lui.

        Am ieșit din baia bărbaților, unde m-am chinuit să mă curăț, fără prea mare rezultat însă. Mi-am băgat ceva de câteva ori în gând, numele ei fiind menționat în blestemele mele extrem de explicite și m-am îndreptat spre lift. Femeia asta era o belea, un drac deghizat într-o blondă senzuală.

        Senzuală? Pff! De unde ai m-ai scos-o și pe asta?

        Poate că dacă nu ar avea un fierăstrău în loc de limbă și o minte diabolică, aș putea să îmi pun ochelarii de aproape și să văd cu mare, mare dificultate puțină senzualitate. Dacă nu ar avea mereu replică și nu mi-ar întoarce fiecare cuvințel, ar fi... plictisitoare. Ca toate femeile prostuțe și ușor de impresionat cu care ieșeam ca să mă mai descarc, după o zi plină la muncă.

        Mi-am întrerupt șirul gândurilor, pentru că tocmai ajunsesem la biroul căpitanului. Două bătăi și un grav: "Intră".

        Un cuplu de vârstă mijlocie erau primii pe care i-am observat. Femeia, mică de înălțime și slabă, stătea pe fotoliul din fața biroului și plângea într-o batistă, în timp ce soțul ei o ținea după umeri, așezat pe margine. Fumători amândoi, din cauza unghiilor îngălbenite, bărbatul suferă de probleme ale ficatului, prezentând mici eczeme roșiatice pe față și umflătura dintre sprâncene fiind mult prea evidentă.

       - Detectiv Bran, ei sunt Carmen și Daniel Hote.

        Cei doi doar au dat din cap spre mine, îndurerați, iar eu le-am urmat gestul. Auzisem deja declarațiile lor înregistrate de către colegul meu, Nu aveam de gând să mai răsucesc cuțitul în rană.

       - Dânșii sunt aici pentru a ne oferi confirmarea, sau nu, asupra identității... victimei.

       - Când doriți dumneavoastră, putem să mergem, am spus pe un ton jos și calm.

        Cei doi s-au privit în ochi și s-au ridicat deodată în picioare.

       - Să terminăm odată cu asta, oftă bărbatul.

        M-au urmat pe hol, unde i-am condus spre lift și am coborât de la etajul cinci, la trei. Laboratorul ei era ultimul, chiar în capătul coridorului. Am bătut și vocea ei ușor distrasă se auzi prin ușă.

       - Da?

        Am intrat și am rămas trăznit.

        Cu o pereche de ochelari pe ochi, aplecată peste niște dosare, femeia asta era criminală! Fundul bombat îi ieșea mândru în evidență prin fusta neagră, mulată și până la genunchi, din elastan, asortată cu un top de aceeași culoare, cu bretele subțiri.

        Mi-am dres încruntat glasul și ea se îndreptă repede, privindu-ne ușor surprinsă.

       - Ei sunt domnii Hote, am spus cu subînțeles, privind-o în ochi.

       - Bineînțeles, spuse ea blând, umezindu-și buzele și îmi venea să mă înec în primul hidrant pentru asta. În primul rând, vreau să vă spun că îmi pare tare, tare rău.

        Merse încordată la sertare, deschise cu o parolă unul dintre ele și trase de mânerul din fier. Încet, apăru corpul acoperit cu un material mare, alb.

       - Pot să..., întrebă domnișoara Sima, privindu-mă fugitiv pe deasupra ochelarilor, acest lucru trimițându-mi fiori pe spinare, dar eu nu puteam să îmi iau ochii de la ea.

        Cei doi au dat din cap și ea întinse încet mâinile, prinse de marginile materialului și descoperi fața celei ce deja era rece și înțepenită, cu buzele și pleoapele vineții.

        Femeia se întoarse brusc și se aruncă în brațele bărbatului, plângând în hohote. După câteva clipe, inspiră adânc, își privi încă o dată fiica, se aplecă și o mângâie ușor pe păr, înainte ca soțul ei să o cuprindă pe după umeri și să o scoată afară.

        Am ieșit și eu, dar nu înainte de a o observa cum își dă ochelarii jos și își șterge pe furiș o lacrimă.