Maia

Capitolul I

        Bineînțeles că afară încă era întuneric, când telefonul meu îmi întrerupea un vis ciudat și neclar. Am pipăit, deschizând doar un ochi, noptiera de lângă pat, până l-am simțit cu degetele.

       - Sima, am mormăit.

       - Trezirea, ai un vizitator, se auzi vocea șefului meu și am oftat greu.

       - Repet, morții nu se pun. Crimă sau sinucidere?

       - Sinucidere. Dar, avem nevoie de certificatul medico-legal.

       - Sunt pe drum, am spus, înainte să închid, apoi i-am coborât obosită câțiva sfinți.

        Toaleta era pe primul plan acum, apoi spălatul pe dinți și pieptănatul parțial. Oricum mi-am prins părul blond într-un fel de coc dezordonat, în vârful capului. Jeanși, tricoul din bumbac, teneși și un jerse. Geanta mare, neatinsă din seara precedentă, mă aștepta la fel de grea, ca în fiecare zi.

        După aproape o jumătate de oră, timp în care m-am oprit doar să iau două cafele lungi cu lapte, am ajuns la imensa secție de criminalistică. L-am salutat pe "Bambi", portarul tânăr, înalt și slab ca și o așchie, dar extrem de blând și rușinos. Își cam meritase porecla.

        La etajul trei, domnul Gruia mă aștepta nerăbdător în fața laboratorului.

       - Slavă Domnului! Exclamă el, luând cafeaua pe care i-am întins-o și urmându-mă în timp ce treceam nepăsătoare pe lângă el și intram în încăpere. Familia ei a înnebunit, la propriu! Nu vor să accepte varianta sinuciderii!

       - Sunt în faza de negare, treci mereu prin asta, mi-am dat ochii peste cap, aprinzând becurile orbitoare și închizând puțin ochii.

       - Corect, dar sunt tot mai bătrân pentru asta, oftă el. Uită-te la ea și spune-mi ce vezi, îmi indică cadavrul de pe masa din inox, aflat încă în husa neagră.

        Am mai luat o gură de cafea, mi-am dat jerseul jos și m-am apropiat. Am desfăcut fermoarul sacului și i-am înlăturat marginile.

       - Femeie albă, șaisprezece ani, în jur de patruzeci și cinci de kilograme, prezintă urme de conținut gastro-intestinal pe haine, semn că sinuciderea a provenit, cel mai probabil, în urma ingerării de medicamente pe cale orală. Prezintă semne roșiatice pe gât, ceea ce înseamnă că există și un iubit, care ar putea fi factorul declanșator.

       - Foarte bine, Sima. Te aștept în biroul meu până la prânz.

        Am oftat încă o dată, privindu-l pe el cum iese din laborator, apoi pe ea, inertă și aproape rece.

       - Măcar tu dormi, i-am spus, înainte să mă echipez și să fac cunoștiință cu interiorul ei.

        La ora doisprezece fix i-am trântit pe birou raportul autopsiei.

       - Somnifere. Ce a rămas în stomacul ei și insuficiența renală sunt dovezi clare ale sinuciderii.

         Căpitanul îmi rânji mulțumit.

       - Liber restul zilei.

       - Până apare unul nou, am replicat, ridicând o sprînceană.

       - Riscul meseriei, ridică din umeri și eu am zâmbit, dând resemnată din cap.

       - Pe mâine, am apăsat cu subînțeles cuvintele și m-am îndreptat obosită spre parcarea subterană.

        Un Audi R8 Spyder, de un alb impecabil, mă aștepta cuminte. Îl iubeam ca și ochii din cap, la propriu și iubeam să apăs accelerația până în podea. Asta aveam de gând să fac și acum, aveam de gând să-mi las gândurile să zboare cu peste o sută de kilometri pe oră, până la casa alor mei.

        Mama mă deschise și mă îmbrățișă cu drag, apoi tata apăru în spatele ei.

       - Era să nu te recunosc, mă tachină el și parcă îmi priveam ochii în oglindă.

       - Am doar mult de lucru, am ridicat din umeri.

       - Pe naiba, dădu el din mână.

       - Max! Exclamă mama, zâmbind.

       - Ce vreau să spun, continuă el cu o figură nevinovată, este că ar trebui să ne vizitezi mai des. Ne e dor de tine, prințesă!

       - Și mie de voi, am spus, îmbrățișându-l.

        Tata era genul de om puternic, neînfricat, acoperit din cap și până în tălpi cu tatuaje și care se lupta mereu pentru ceea ce își dorea. El ținea mereu familia unită. Mama, în schimb, era o fire directă, dar blândă și sensibilă. După părerea mea, se potriveau perfect unul cu celalalt.

        - Alex? i-am întrebat, în timp ce înfulecam, cincisprezece minute mai târziu, omleta mamei.

        - A rămas la niște prieteni, răspunse ea.

         Eu și tata am schimbat priviri pline de subînțeles.

       - Vrei să spui, prietene? am rânjit.

       - Băiatul are niște hormoni de potolit, chicoti tata.

       - Voi, bărbații Sima, sunteți toți la fel!

       - Știu că îți place, o tachină tata, prinzând-o de talie când trecu pe lângă el și o trase în poală.

        Au chicotit amândoi, ca doi îndrăgostiți neatinși de timp și tata îi sărută umărul, apoi gâtul, iar mama îi zâmbi tandru. Erau atât de frumoși împreună, dar știam că se datora felului în care și-au trăit povestea de dragoste. Erau alte vremuri, bărbații erau bărbați în adevăratul sens al cuvântului. Acum, majoritatea poartă cercei cu diamant, au sprâncene cât o scobitoare și le strălucește pielea bronzată de pe picioare.

        Am închis ochii pentru a-mi scoate din minte aceste orori și am continuat să îmi petrec ziua alături de ei, simțind un sentiment de vinovăție din cauza faptului că, într-adevăr, îi vizitam destul de rar.

        Era trecut de ora nouă când am ajuns acasă, am apucat să mă schimb în pijamalele mele obișnuite, când telefonul meu sună iar. Am răspuns după primul ton.

       - În zece minute la laborator. Omucidere.

        Futui! De ce toată lumea trebuie să moară astăzi?

        Mi-am luat iar lucrurile, bombănind, și m-am întors înapoi la locul unde, în urmă cu câteva ore, mi se promitea o zi liberă.

Bun venit în lumea Maiei! Curioși? Cum vi se pare? ♡