Maia

Capitolul XIV

Băteam nerăbdătoare cu degetele în masă. În fața mea, un cappuccino încă cald stătea neatins. Nu aveam răbdare și starea de nervozitate se accentua cu fiecare minut care trecea.

Speram doar ca să vină, mi-ar răspunde la multe întrebări și poate ar descalci o parte din teoriile care au facut noduri in mintea mea. Timpul trecea extrem de greu, imi priveam ceasul de pe mana si mi se parea ca un minut trece cat zece. Dar, dupa inca opt minute chinuitoare, usa cafenelei se deschise si, intr-un final, isi facu aparitia. Ma privi cu un suras aproape superior si se aseza in fata mea la masa, apoi își agățăm geanta de spătarul scaunului. Cu un gest de o eleganta fina, isi trecu degetele prin parul de un rosu inchis.

- Am fost surprinsa cand am primit telefonul tau, spuse ea cu acelasi suras pe buze.

- Am nevoie doar de cateva raspunsuri.

- Te-as subestima daca nu ti-ai pune intrebari.

Tipa draguta care ma servise pe mine aparu din nou langa noi.

- Doriti sa va aduc ceva?

- O cafea scurta, neagra, cu putin lapte si fara zahar.

Fata se indeparta si Rebecca isi indrepta din nou atentia spre mine.

- Esti pregatita ca sa afli si partea mea de poveste?

- Pentru asta am venit.

- L-am cunoscut pe Adam după câțiva ani ce ieșise din sistem. Eram amândoi la facultate. El încă se îndoia de cine este cu adevărat, eu aveam un scop bine stabilit. Încă de la început, uita lucruri mărunte și puneam asta pe baza stresului. Avea mult de învățat și deseori se suprasolicita. Trecea destul de brusc de la o stare la alta, dar mereu a știut să fie un gentleman. Avea și are carismă, trebuie să recunosc, zâmbi ea în colțul buzelor, apoi duse ceașca la buze. Iar cu asta m-a cucerit.

- V-ați căsătorit, am spus.

- Evident. Dar era în continuare tulburat. Începuse să aibă probleme tot mai dese cu somnul și am încercat să mergem la un psiholog. I-a prescris calmante și câteva somnifere ușoare. Voia un copil, dar vorbisem cu psihologul în privat și îmi spusese că îl suspectează de o boală psihică, însă pentru investigații amănunțite, era nevoie să mergem la un psihiatru, continuă să povestească, ignorând privirea mea șocată. Ne-am certat groaznic în seara în care i-am propus, iar când a aflat de avort...

- De ce ai facut asta? Am întrebat-o aproape în șoaptă. L-a distrus...

- Pentru că mi-a fost frică, răspunse ea încet și o vedeam pentru prima dată vulnerabilă. Era un regret imens în privirea ei acum. Nu știam de ce anume e suspect, dacă este posibil ca să fie ereditar și am luat decizia aproape automat. Am regretat enorm mai târziu și speram ca Adam să nu afle niciodată. Dar a aflat. Și a avut o ieșire urâtă. A plecat de acasă câteva zile și s-a întors fără ca să spună o vorbă despre unde a fost sau ce a făcut în tot acel timp.

- Nici tu nu ai întrebat?

- Normal că nu. Mă simțeam suficient de vinovată, iar el avea tot dreptul ca să fie furios. De atunci, lucrurile s-au schimbat drastic între noi. A acceptat ca să meargă la un psihiatru. După primele ședințe, diagnosticul parțial era tulburare de personalitate, în linii mari. După încă câteva, medicul era convins că este ceva mult mai complex, însă el a refuzat din nou ca să se mai prezinte.

- De ce? am întrebat-o șocată. Câteva ipoteze îmi urlau în minte ca să le bag în seamă și să le dezvolt, dar le ignoram total până aveam să aflu întreaga poveste. Nu voia să știe ce se întâmplă cu el?

- Întocmai. S-a axat pe trecut. A încercat ca să își găsească părinții și s-a interesat de tot ce a putut, legat de copilăria sa.

- Știi cumva când a fost preluat de la Iona și Dina? Am întrebat-o, încruntându-mă. Mă durea capul din ce în ce mai tare.

- Stai puțin, spuse ea și se întoarse puțin spre geanta pe o agățase de spătarul scaunul pe care stătea.

Scoase din ea un plic destul de gros, pe care îl puse pe masă și îl împinse spre mine, privindu-mă serios. L-am privit câteva clipe, înainte ca să îl iau și să îl deschid.

Acte. Copii ale certificatului de naștere, ale foilor matricole, anchetei sociale, registrelor de la orfelinate. În dosarul cu ancheta socială era menționat Adam ca fiind preluat de la Iona și Dina în 8 iunie. În data de douăzeci, aceeași lună, orfelinatul era mistuit de flăcări.

Am lăsat foile jos, privind blocată datele scrise cu negru.

- Știu, spuse ea.

- Chiar crezi că...

- Tot ce e posibil, ridică ușor din umeri. Dar, asta nu e tot. Privește, zise Rebecca în timp ce scoase dintre foi un articol decupat dintr-un ziar și îl puse în fața mea, peste celălalte. Îl mai citisem, era despre moartea bătrânului Nae. A fost găsit pe treizeci mai... Treizeci. Adam a fost preluat de către orfelinat în opt iunie. În douăzeci a fost incendiul.

M-am lăsat pe spate, acoperindu-mi gura cu o mână în semn de șoc și groază. Încă refuzam ca să bag in seamă teoriile din capul meu, dar într-un mod inconștient, ochii mi s-au umplut de lacrimi.

- Uite... speram că va fi bine alături de tine. Eu nu știu sigur care este situația lui acum și cât este de stabil. Nu știu nici măcar de ce anume și dacă suferă de vreo boală psihică. Dar dacă tu ești aici, în fața mea, este clar că nu și-a revenit.

Am privit-o fix, apoi mi-am șters lacrimile cu palmele. Ea nu îmi făcuse nici un rău, în timp ce eu am blamat-o cu fiecare ocazie. Astăzi acceptase ca să ne întâlnim, deși poate nu meritam.

- Îți mulțumesc mult, am spus sincer.

- Nu ai pentru ce. Ai tot dreptul ca să știi. Și dacă ai nevoie de ajutor, sunt la un telefon distanță.

***

Conduceam fara directie, procesand ceea ce tocmai aflasem si nu prea. Adica... nu digeram cuvintele, informatiile. Simteam ca imi bubuie capul, ma dureau orbitele si aveam nevoie de un loc unde sa imi pot pune toate informatiile cap la cap. Aveam deja doua apeluri pierdute de la Adam, dar nu eram in stare sa vorbesc la telefon acum. Ma voi gandi la o scuza mai tarziu.

Ce zi este astazi? Sâmbătă? Duminică? E Duminică. Am tras brusc de volan si am luat-o prin intersectie. Aveam de gand sa merg la birou. Nu era nimeni astăzi acolo, eventual câte un ratacit ca si mine. Si totusi, intimitatea biroului meu ma linisti putin, până ce ușa se deschise și Adam dădu buzna înăuntru, trântind ușa în urma lui. Se răzemă de ea și rânji cu un aer atât de rece și superior, încât mi se făcea pielea de găină.

- Astăzi a fost seara fetelor, toanto?