Cuibul Viperelor

Capitolul 2

   Niciunul dintre ei nu îndrăzni să iasă din coverga pe care o făcuseră în acea zi, cu atât mai puțin în noaptea ce urmă. Nici măcar nevoia de a se ușura nu mai devenise o prioritate, nu de când lupii începuseră să urle și să bage frica în oasele fiecăruia.

   Lăsaseră un spațiu liber în vârful covergii pentru ca fumul să nu-i amețească și se rugară ca acesta să nu ia cu el și mirosul de sânge de la rana lui Malkiel. Piciorul lordului Tabor se vindecase singur, surprinzător sau nu, în doar câteva ceasuri. Aveau suficiente lemne pentru a hrăni focul, chiar dacă aproape toate erau ude, iar foamea și-o potoliseră cu câțiva biscuiți, mere sau bucăți tari de mămăligă pe care le ascunseră în traiste înainte să plece.

   Nu aveau să o ia la pas curând, nu până când Malkiel nu și-ar fi revenit, iar Tija știa prea bine că dintr-o clipă în alta trebuiau să plece la vânătoare, în speranța că vor găsi un iepure ghinionist, și nu un lup care să îi transforme din prădători în pradă.

   Într-o oarecare măsură era liniștită. Singura armă pe care știa să o folosească era cuțitul de bucătărie, iar de ar fi trebuit să pescuiască, nu avea cu ce, decât cu mâinile goale. Se îndoia, totuși, că lacul în care se treziseră dintr-o dată ascundea vreo vietate în adâncuri. Nu doar că apa era mai neagră decât cărbunii, dar nici nu înghețase, când ar fi trebuit să fie un adevărat patinoar. Nu avea habar dacă lordul Tabor se pricepea la vânat, dar toți știau că Rhoda avea să fie cea care urma să plece în căutare de mâncare. Tija nu știa dacă era cineva care se pricepea la trasul cu arcul mai bine decât ea, cel puțin nu văzuse pe nimeni să o întreacă.

   Starea lui Malkiel se îmbunătățise destul de puțin în ultimele ore. Nu mai sângera și nu mai arăta ca un bloc de gheață, însă începuse să delireze, să tremure, să aibă febră și chiar să vorbească în somn. De ar fi fost măcar un petec de pământ neacoperit de zăpadă, ar fi putut să folosească diferite soiuri de plante pentru a i le pune pe rană, așa cum bunica ei, Bogdana, o învățase, însă nu era nimic verde la vedere, nimic în afară de coroanele brazilor ce îi înconjurau. Cu toate astea, continuau să îl țină aproape de foc, să tăvălească o cârpă prin zăpadă și să i-o pună pe frunte atunci când temperatura corpului său creștea prea mult.

   Fuseseră toți obosiți, așa că stătuseră de veghe cu rândul. Aveau numai o singură pătură cu care se puteau acoperi, întrucât celelalte pe care le aveau erau folosite ca acoperiș și pereți pentru covergă sau ca o barieră împotriva pământului rece pe care stăteau, așa că se îngrămădiseră ca și castraveții murați în borcan.

   Când venea rândul Tijei să stea de pază, Rhoda îi întorcea spatele ei și lui Tabor și se prefăcea că doarme, dar o putea auzi trăgându-și nasul, plângând și respirând greoi. Îi era greu să o privească astfel, căci știa sau își închipuia cât de mult trebuia să o doară sufletul în acel moment. Nu mai era un secret pentru nimeni că Frângătoarea de Inimi făcuse o nouă victimă și îl îndrăgostise atât de tare pe lordul Cazimir, încât acesta se înmuiase ca mierea la soare și devenise un romantic incurabil în preajma ei. Ar fi liniștit-o dacă ar fi putut, dar nu era multe de care Tija ar fi fost capabilă.

   Nefericirea prietenei sale îi aducea un nod ciudat de dureros în dreptul inimii, mai ales după ce îi văzuse pe chip dorința de a se întoarce la lord atunci când fuseseră gata să sară în fântână. Zeii trebuie să fi fost peste măsură de nemiloși cu ea ca să o facă să se împiedice și să cadă chiar când se răzgândise.

   Nu înțelegea prin câte greutăți mai trebuia Rhoda să treacă.

   De asta alesese să fugă alături de ea, oricât de greu de crezut i se părea povestea cu fantasma mamei lordului. Nu avea de gând să o lase să sufere singură, chiar dacă asta însemna că trebuia să-și lase în urmă vechea ei viață. Pe bunica ei. Pe Aureus.