Cuibul Viperelor

Capitolul 16

   Oricât de bine s-ar fi simțit să fie înapoi în brațele lui Cazimir și oricât de repede și de frumos ar fi adormit, foamea nu îi permise să se bucure prea mult timp de puținele ceasuri în care coșmarurile să nu o bântuie.

   Era destul de întuneric în cameră, deși afară soarele răzbătea puțin printre norii grei ce aduceau zăpadă fără încetare. Cazimir dormea neclintit, cu obrazul lipit de pernă și cu buzele ușor despărțite, iar căldura trupului său dogorea mai rău decât soba în care încă se mai auzeau lemnele trosnind. Îi urmări temătoare pieptul, așteptând să se ridice și să coboare – știa că nu putea să moară, însă starea lui o îngrijora prea mult.

   Se dădu jos din pat și își căută altă rochie în care să se schimbe și singura mantie îmblănită pe care putuse să o ia cu ea, apoi se așeză în fața oglinzii sparte într-un colț să-și pieptene părul și să-și șteargă urmele vizibile de sânge uscat. Abia își despleti coada când observă că urmele negre pe care unghiile lui Cazimir le lăsaseră nu mai erau, ci doar cicatricea care avea să-i aducă aminte pentru tot restul vieții de faptul că într-o pădure ucisese o lupoaică și apoi devenise ea însăși una.

   Sunt o lupoaică, obișnuia să își spună.

   Sunt o lupoaică. Sunt... atunci când nu mă sperii ca un miel.

   Abținându-și un icnet, își lipi încheieturile mâinilor una de alta, căutând semnele vineții de când Cazimir o strânsese până când abia și le mai simțise, însă pielea era la fel ca înainte, puțin mai albă decât de obicei, din cauza lipsei soarelui din iarna ce părea că ține o eternitate. Iar degetele... cele două degete pe care acum și le putea mișca fără să simtă vreo fărâmă de durere erau vindecate. Toate rănile ei erau vindecate. Și nu avea nicio idee cum.

   Trase aer în piept și continuă să se pregătească, încercând să lase pe altădată mulțimea de întrebări pe care le avea. Subjugarea lui Cazimir nu părea a fi asupra ei, căci putu să iasă din cameră fără nicio problemă, iar când trecu de poarta ce abia se mai ținea într-o balama, avu norocul să dea peste hangiță, care venise să o verifice. Îi spuse că avea să mai stea câteva ore și îi vârî după multe insistențe câteva monede de aur în buzunare, căci plecase de la castel cu îndeajunse bijuterii și săcuți cu bani, încât să trăiască luni întregi din ele. Nu le furase – le primise pe majoritatea de la regele Jabbert, când acesta crezuse că primirea lor avea să o facă fericită. Nevrând ca bătrâna să vadă mizeria pe care nu se deranjase încă să o curețe, o luă de cot și o rugă frumos să o însoțească până la piață.

   Locul unde oamenii își întinseseră tarabele pline cu bunătățuri nu mai fusese atât de plină de viață de dinainte ca femeia să se nască, află de la ea. Strigau toți cu voci vesele prețurile și ofertele pe care le aveau, făceau glume când cineva își arunca curios ochii și îi salutau pe cei cunoscuți cu multe îmbrățișări călduroase.

   Nasul îi înghețase de multă vreme, la fel și mâinile, iar după ce dădu roată întregii piețe și își delectă ochii cu produsele întinse pe mese, se gudură pe lângă cele la care stomacul parcă începu să implore după ele și care nu erau înghețate de frigul năprasnic. Cumpără orez, fasole, mălai, cartofi, roșii, bucăți fragede și proaspete de carne, apoi trecu la tarabele cu fructe și începu să-și închipuie cât de gustoase ar fi fost căpșunile dacă ar fi turnat ciocolată peste ele.

   Tocmai prinsese între degete un fruct ce semăna cu o lămâie când își simți poalele rochiei măturate de un val de aer rece, care o făcu brusc să tremure și să privească nedumerită în jur.

   — Mâncam afine și pere când eram însărcinată, auzi o voce înfricoșătoare și dulce în același timp. Și caisele sunt bune pe timpul sarcinii. Și pepenele galben.