Cuibul Viperelor

Capitolul 8

   Trupul ei era fierbinte, de parcă o mare de lavă se revărsase asupra sa și îi transformase oasele în cărbuni încinși. Își simțea pielea lucioasă și picăturile de transpirație ce i se scurgeau din creștetul capului pe față și pe gât îi păreau păianjeni veninoși.

   O durură ochii atunci când își deschise pleoapele ce se lipiseră una de alta și dădu de semiîntunericul unei încăperi ce i se păru prea cunoscută și, totodată, atât de înspăimântătoare. Mirosul de pâine proaspăt scoasă din cuptor și de carne prăjită o făcu să se încrunte și se întoarse, gemând, pe o parte, unde dădu de chipul plin de lacrimi al Tijei. Roșcata scoase un sunet ce era o combinație de uimire și de ușurare și îi prinse obrajii în palme, începând să o sărute de parcă nu o mai văzuse de mult timp.

   — Oh, Rhoda! Cât mă bucur că te-ai trezit! Te simți bine? Îți e sete? Ai nevoie de ceva?

   Își șterse urdorile cu podul palmei și privi dincolo de umărul fetei. Lordul Tabor stătea în capul mesei pline cu bunătăți și privea pierdut paharul de vin pe care îl rotea între degete. Erau în cocioaba babei Yaga, însă vrăjitoarea nu era de găsit.

   Se ridică în capul oaselor și aproape țipă de durere când mușchii părură că i se frâng și un mănunchi de usturime i se strânse în dreptul abdomenului. Privi în jos. Nu mai purta paltonul îmblănit, ci era numai în tunica de un alb-gălbui, ce era pătată cu sânge în toată partea din față. Îi prinse tivul cu mâini tremurânde și suspină când văzu cicatricea albicioasă ce i se întindea în josul buricului, acolo unde fusese o gaură pe unde mai că i se vărsaseră mațele.

   — Ce s-a întâmplat? gâfâi. Cum de ați ajuns aici?

   Tija îi trase tunica dintre degete și îi acoperi la loc abdomenul, apoi o văzu înghițind în sec și mușcându-și buzele.

   — Doar ce terminaserăm de făcut coverga când Gucra a venit la noi. Credeam că e alt lup și că era gata să ne mănânce, dar tot se întorcea pe picioare și ne privea de parcă ne zicea să îl urmărim, așa că am pornit la pas după el și am ajuns... aici. Erai deja așezată pe pat și arătai de parcă muriseși, dar ea ne-a arătat totul.

   — Ea?

   Roșcata aruncă pe furiș o ocheadă spre ușă.

   — Pisica, Rhoda. Am crezut că ești nebună, dar chiar cred că pisica e o vrăjitoare. Îți vine să crezi? O vrăjitoare! În viață!

   Era cineva în pragul ușii, ascunsă în umbrele pe care flăcările lumânărilor nu le puteau atinge ca să le lumineze. Îi luă ceva până îi desluși forma și chipul, iar cei doi ochi violet pe care îi văzuse înainte să se afunde în întuneric se uitau acum spre ea. Era o femeie nespus de frumoasă și de diferită în același timp, ceva ce Rhoda nu mai văzuse până atunci. Nu mai era dezbrăcată, ci purta pantaloni negri, o cămașă albă și largă peste care trăsese o vestă roșie de piele și o mantie la fel de sângerie, iar ghetele ce le avea în picioare o făceau să pară și mai înaltă decât era. Părul întunecat și drept nu îi trecea de umeri, în timp ce câțiva pistrui îi pictau nasul și pielea ce arăta de parcă stătuse multă vreme sub razele unui soare arzător.

   — Ce s-a întâmplat? întrebă din nou, de data asta privind femeia. Ar fi trebuit să fiu moartă.

   — Nu a scos niciun cuvânt de când am venit aici, Tija îi răspunse. Doar ne-a... arătat. Îmi pare atât de rău, Rhoda!

   Lacrimile o podidiră de cum văzu cât de răvășită arăta prietena ei. Degetele i se duseră din nou din instinct spre locul în care văzuse unghii lungi, ca de fier, cum îi sfâșie carnea și dăduseră drumul unei cascade întregi de sânge.