Cuibul Viperelor

Capitolul 15

   Pierduse numărătoarea ceasurilor în care stătuse ascunsă în grajd, în frigul pe care numai blana argintie a lui Gucra îl mai alunga. Pierduse și clipele în care ceea ce se întâmplase continua să i se deruleze prin fața ochilor la nesfârșit. Dar, cu fiecare țipăt ce îi răsuna în minte, durerea rănilor pe care le căpătase pulsa de parcă era trezită la viață dinăuntrul minții. Nu avusese o oglindă să se privească, însă le simțea prea bine ca să știe deja ce și cum erau. Câteva urme vineții pe gât. Linii roșiatice pe obraji, asemenea celor lăsate de gheare ascuțite. O vânătaie în spatele genunchiului drept. Pielea înnegrită la încheieturi. Câteva pete rozalii pe dosul palmelor din cauza supei fierbinți. O zgârietură pe frunte. Două degete rupte, pe care încercase să le lege de o așchie pe care o rupsese din peretele de lemn. O buză umflată, din care începuse să curgă iar sânge, la cât de mult le mușcase în ultimul timp, încercând să își abțină suspinele.

   Știa că el o auzea când plângea, când sâsâia din cauza durerii sau când țipetele stăteau să-i iasă din gât. Încercase să se calmeze, căci știa că fiecare suspin de-al ei îi aducea lui și mai multă suferință. Auzea la rândul ei zgomote, de parcă zeci de lucruri ar fi fost izbite și sparte de pereți. Uneori avusese impresia că țipa, de parcă ar fi fost înecat în lacrimi.

   Nu putea să rămână acolo o eternitate. Urmea să se întunece din nou, până la urmă. Și, cel mai important, foamea ce îi rodea stomacul o făcea să plângă cel mai mult.

   Se ridică în picioare, în cele din urmă. Se sprijini de pereți până la ușă. Strânse din dinți când înfruntă frigul și mai crunt de afară. Începu să meargă, înconjurându-și trupul cu mâinile și având grijă să nu alunece pe gheață și încercă să nu se strâmbe când își văzu sângele în zăpadă. Împinse ușor ușa de la intrare și se îndreptă pe vârful picioarelor spre bucătărie, acordând mai multă atenție împrejurimilor decât făcuse vreodată. Se simțea de parcă o bestie înfometată trăia înăuntru și nu trebuia să o trezească nici în ruptul capului. Avea noroc că hangița nu locuia acolo, deși urma să vină dintr-un ceas în altul, căci îi spusese că voia să plece în miezul zilei.

   Îmbrățișă recunoscătoare căldura din cuhnie. Lemnele încă mai ardeau în vatră, iar apa continua să clocotească de multă vreme, însă supa se răcise și nici nu voia să mănânce din ea. Simțea o nevoie imensă de a mânca plăcintă cu mere, de a simți gustul scorțișoarei pe vârful limbii. Găsi, în schimb, doar un măr ce se mecise într-o parte, dar mușcă din el cu silă, căci se credea în stare să-și mănânce propria carne de foame ce îi era.

   Ascultă curioasă, însă nu auzi nimic în afară de focul ce mocnea la doi pași depărtare. Era îngrijorată. Era speriată. Numai o nebună ar mai fi pus piciorul acolo după cele întâmplate, dar ea își pierduse mințile de multă vreme. Știa asta prea bine.

   Încercând să-și suprime durerea din fiecare părticică a corpului, ieși din bucătărie și păși sfioasă până în dreptul dormitorului pe care îl închiriase, unde ușa rămăsese crăpată. Rămase cu piciorul în pragul ei și privi înăuntru, ținându-și respirația. Scaunele și noptierele erau trântite. Oglinda de pe perete era spartă. Totul era un dezastru.

   Cazimir stătea în capul oaselor pe jos, sprijinit cu spatele de pat, cu genunchii trași la piept și coatele așezate pe ei, iar degetele îi erau încleștate puternic în păr, de parcă voia să-l smulgă din rădăcini. Îl auzi plângând. I se strânse inima văzându-l astfel, iar pașii pe care îi făcu spre el veniră din instinct, de parcă era cel mai natural lucru din lume. Nu își ridică privirea spre ea. Nu făcu niciun gest care să-i dea de înțeles că o observase, deși știa prea bine că o auzise încă de cum intrase în han. Încă își purta doar pantalonii, iar când își așeză mâna pe umărul său, fierbințeala pielii lui aproape că o arse. Poate că fusese la un pas de a o măcelări, însă tot era mai bolnav decât ar fi fost normal.