Cuibul Viperelor

Capitolul 5

   Rhoda își simți greața urcându-i în gât când se holbă scârbită la bucata de carne pe care o ținea în mâini, prea puțin rumenită și prea tare pentru a i se părea comestibilă. Iar osciorul ce era mai subțire decât o rămurică...

   — Ce e asta? murmură, simțindu-și gâtul uscat.

   Tabor își ridică privirea și încercă să zâmbească amuzat, pe când Tija își țugui buzele și continuă să mestece mușchiul vietății ce îi făcea stomacul să se întoarcă pe dos. Se trezise, după o febră ce ținuse mai bine de două zile, învăluită în mirosul de carne prăjită, fum înecăcios și zăpadă. Avusese impresia că zăcuse bolnavă doar un ceas, însă, după spusele lor, trecuse cu mult mai mult decât atât. Spre nemulțumirea ei, Malkiel încă era cufundat în somnul lui neîntrerupt, de parcă era mort și viu în același timp.

   — Cred că e o hermelină, lordul surâse. Nu sunt sigur – am găsit-o deja moartă după valea asta și avea capul sfărmat. Probabil a vânat-o o vulpe înaintea mea.

   Își strânse buzele și-și lipi mâna rece de obraz, încercând să-și astâmpere nevoia de a vârsa tot ce îi mai rămăsese în stomac. Clipi și se uită lung la ei, observându-le cearcănele și ochii îngreunați.

   — Nu ați dormit suficient? Îmi pare rău, nu am intenționat să mă îmbolnăvesc.

   Tija pufni și îi făcu semn din bărbie spre bucata pe care încă o ținea între degete. Luă o gură mare de aer și mușcă din ea, chinuindu-se să ignore gustul de sânge și de orez fiert.

   — Cine crezi că are curajul să pună geană pe geană când urlă lupii fără încetare și vântul vuiește de parcă e o fantasmă? Avem noroc că am reușit să facem coverga asta și că nu suntem în bârlogul vreunor sălbăticiuni.

   — Puteți să vă odihniți acum, propuse ea. Mă simt mult mai bine, de parcă nici nu am fost bolnavă, de fapt.

   — Ești sigură? Tabor căscă. Pentru că sunt frânt de oboseală și în momentul ăsta nu mă pot face să te refuz.

   Rhoda încercă să îi zâmbească și îi întinse pătura cu care se acoperise până atunci. Bărbatul murmură o mulțumire și, de îndată ce își îndoi cotul sub cap, adormi.

   Continuară să mănânce hermelina în liniște, Tija povestind din când în când despre puținele lucruri pe care le făcuseră cât ea zăcuse în ghearele febrei. Nu avuseseră curaj să se îndepărteze prea mult, însă Tabor descoperise câțiva stânjeni mai încolo un pârâiaș care se dezgheța un ceas, două. Nu era ceva foarte important, din moment ce aveau zăpadă mai mult decât destulă ca să-și potolească setea, dar măcar aveau ceva nou în jurul lor, o mică speranță.

   — Așteaptă aici, îi spuse după ceva timp. Trebuie să-mi dezmorțesc oasele; mă întorc imediat.

   — Să nu te îndepărtezi prea mult, roșcata o atenționă după ce păru că nu vrea ca aceasta să plece.

   Dădu din cap și îndepărtă pătura, apoi luă arcul și tolba agățate de o ramură și ieși. Pentru o clipă vru să se întoarcă și să-și ia o pereche de pantaloni îmblăniți pe sub fustă, însă strânse din dinți, își trase mai bine blana pe umeri și îndură frigul necruțător. Nu putea vedea soarele dincolo de nori și ceață, însă presupuse că era undeva în mijlocul zilei și, după atâta timp petrecut numai în întuneric la cvartir, lumina veni ca o binecuvântare.

   Se îndepărtă de coverga care, slavă zeilor, încă rezista și păși pe poteca pe care o făcuseră când plecaseră în căutare de lemne și mâncare. Se opri în spatele unui pin, își ridică poalele rochiei și își făcu nevoile, stând cu ochii în patru, apoi o luă iar la pas, în direcția opusă.