Cuibul Viperelor

Capitolul 6

   Soldații ce mișunau prin curtea castelului ce se transformase între timp într-o adevărată fortăreață erau suficient de mulți încât să măcelărească un oraș întreg, însă niciunul nu fu capabil să îl oprească pe Cazimir când se teleportă pe holurile pe care nu mai călcase de veacuri întregi. Era târziu în noapte și abia de auzi un pas sau un șoarece care să umble prin colțuri întunecate. Felinarele ardeau în aceleași locuri ca înainte, iar perdelele își păstraseră culoarea bolnăvicioasă de un verde crud. Chiar și picturile de pe pereții înalți rămăseseră la fel de erodate, de șterse și de penibile.

   Avusese doar 21 de ani când se plimbase ultima dată pe holurile animate pe atunci de râsete, chicoteli, ocheade șirete aruncate către el de tinerele fete împopoțănate în fel și fel de rochii colorate. Trecuseră 626 de ani de când făcuse ochi dulci altei femei, de când se tăvălise pentru ultima dată în așternuturi necunoscute și șoptise declarații false și jalnice de dragoste celor care se topeau de-a dreptul la picioarele sale. 626 de ani de când încetase să fie muritor.

   Nu se sinchisi să-și grăbească pasul, ci din contră, își întârzie drumul său spre sala tronului și continuă să se holbeze într-un mod surprinzător de melancolic spre multele lucruri ce rămăseseră neschimbate. I se păru că își vede unchiul, primul rege al Regatului Ares, devenit apoi Vodsk, cum iese din apartamentul său cu un zâmbet mai strălucitor decât soarele și îl trage de cot spre caii ce îi așteptau la intrare, gata să plece din nou la nenumăratele lor partide de vânătoare la care îl asculta vorbind despre bani, influențe, coroană și femei. Era un bărbat destul de guraliv și de amuzant și uneori vocea lui îl sâcâia nespus de mult, însă ajunsese să îl privească de parcă i-ar fi fost adevăratul tată, iar regele îl strigase deja fiule cu acea căldură pe care nu o zărise în ochii părintelui său.

   O servitoare trecu grăbită pe lângă el, cărând un morman întreg de așternuturi, însă icni surprinsă când îl văzu și se aplecă atât cât putu, probabil confundându-l cu un nobil al castelului.

   Nu se simțea mai puțin de atât – era îmbrăcat ca un prinț, într-adevăr, însă avea să se facă rege. Nu renunțase la veșnica lui redingotă neagră, în care firele de aur imitau flori și frunze cusute pe aproape tot pieptul, cu epoleți și manșete din același metal prețios și nici nu ezitase înainte să-și agațe de ea broșa și butonii primiți de la Rhoda. Mantia lui întunecată nu mai era simplă, ci avea broderii sofisticate ce sclipeau în lumina fiecărei lumânări pe lângă care trecea. Nu îi lipsea bastonul cu cap de șarpe, al cărui metal îi împungea constant mâinile lipsite de mănuși.

   Pașii lui nici măcar nu se auziră cât timp se plimbă pe hol cu grația unei feline prădătoare. Ușile de la sala tronului erau păzite de doi soldați ce stăteau pe de o parte și de alta a acestora, cu sulițele ridicate și cu armurile de oțel pregătite să înfrânte orice armă letală. Nu le putea vedea chipurile dincolo de caschete și de viziere, însă observă cum ochii lor îl cercetară atent, gata să-l ucidă în orice clipă de ar fi făcut o mișcare greșită.

   Se opri în dreptul lor, cu mâinile împreunate la spate.

   — Vreau să vorbesc cu regele vostru, le zise cu un ton ferm.

   Unchiul lui ar fi fost mândru de cât de regește vorbise.

   Unul dintre soldați îi vorbi:

   — Maiestatea Sa este într-o întâlnire importantă. Nu vă poate primi acum.

   Cazimir rânji viclean.

   — Spuneți-i regelui vostru că Diavolul dorește să îi vorbească.

   Soldații își încălcară ordinul și se uitară unul la altul multe clipe bune, de parcă purtau o discuție telepatică. În cele din urmă, cel din dreapta deschise ușa și dispăru înăuntru. Celălalt își reluă poziția, însă observă cum mănușa de zale i se strânsese și mai mult pe coada subțire a suliței cu capăt asemenea unui topor cu două tăișuri, iar cealaltă mână dădea să se ducă involuntar spre mânerul sabiei din șold. Îi zâmbi zeflemitor, făcându-l să se crispeze.