Cuibul Viperelor

Capitolul 14

   Călătorise în toate colțurile lumii. Crezuse că le văzuse și le știa pe toate, însă peste ce dădu în drumul său spre Curtea Coșmarurilor îl făcu să creadă că încă mai avea multe de aflat. Simțise tremurul ce reverberase prin pământ până la el. Simțise cum primul ținut din Regatul Pierdut se cutremurase. Cum nu mai era osândit. Trebuia să ajungă acolo și să afle despre ce e vorba. Să afle cine reușise să șteargă cu buretele un blestem secular.

   Dar, după ce se oprise într-un sat să înnopteze și să se delecteze cu fericirea oamenilor ce nu mai fuseseră în așa vremuri bune de când șe știa, o văzuse. Și simțise pe pielea ei mirosul castelului și își dăduse seama că ea era aceea. Stătea retrasă pe o buturugă, zâmbind melancolic și arătând de parcă nu voia să fie acolo.

   I se păruse frumoasă, deși o cicatrice urâtă îi brăzda obrazul drept. O simplă muritoare, își spusese, însă, după ce se apropiase mai mult de ea, simțise altceva ce îl făcuse să se teamă pentru prima dată în viața sa de cavaler legendar. Simțise mirosul morții, al magiei. A ceva antic, cu care el însuși se luptase în urmă cu patru veacuri, ceva antic care îi furase absolut tot la care ținea. Ceva ce nu avea ce căuta acolo.

   De parcă fata era nici vie, nici moartă. Era ceva ce nu trebuia să fie.

   O urmărise după ce se îndepărtase de el. O văzuse cărând un bărbat care purta la rândul lui mirosul pângărit al negurii sorții, al eternității. I se păruse cunoscut chipul lui. Avusese impresia că îl știa undeva.

   Se cază în același han, iar bătrâna care se ocupa de el îl sărutase pe obraji și mulțumise zeilor că mai trecea pe acolo din când în când. Toți îl cunoșteau și îl respectau. Până la urmă, Regatul Pierdut era casa lui. Fusese născut din pământurile și din apele lui și primise suflare de la tatăl său, zeul Juthrbog al războiului, alături de ceilalți doisprezece cavaleri din Ordinul Mâinii Divine. Stătuse pe scări, în frig și în ninsoare, meditând și punându-și tot felul de întrebări la care nu primise niciun răspuns. Iar când o văzuse ieșind în negură, aproape de zorii zilei, își scosese teaca din sabie și se îndreptase spre ea. Runele de pe tăișul de oțel sclipiră sângeriu. Sabia mai veche decât lumea îi șoptise să o ucidă. Să îi ia viața, pentru ca întunericul ce se lipise de ea ca o a doua piele să nu iasă iar la suprafață. Ultima dată când se confruntaseră cu el, acum patru veacuri, mii de oameni pieriseră.

   Fusese gata să-i curme zilele. Să îi ia ultima suflare de viață. Dar apoi, când o văzuse plângând în gerul năprasnic și încolăcindu-și mijlocul, își dăduse seama. Și nu mai putuse face un pas înainte. Știa că avea să regrete mai târziu. Că se osândea singur. Își ceruse în gând iertare zeului său și își ascunse sabia.

*

   Nu știa cât era ceasul atunci când decise să îl trezească pe Cazimir, deși era destul de târziu în noapte. Îi era somn și foame, însă nu se clintise deloc de lângă el, de teamă că i-ar fi stricat somnul. Nu putuse să pună geană pe geană. De fiecare dată când își închidea ochii, vedea iar și iar momentul în care căzuse în fântână și auzea strigătul plin de spaimă al sufletului ei pereche. Apoi o vedea iar pe baba Yaga, smulgându-i pruncul și mâncându-l în fața ei. Își simțise stomacul întorcându-i-se pe dos și cu greu își abținu greața atunci când își imaginase dinții galbeni ai cotoroanței înfruptându-se din carnea crudă a fătului. Kethai fusese o nemernică pentru că îi spusese asta.

   L-ar fi lăsat cu dragă inimă să doarmă în continuare. Oboseala părea cioplită în chipul lui, dar nu se mai putea abține nici măcar o clipă în plus.