Cuibul Viperelor

Capitolul 29

   Nimic nu mai era la fel. Chiar și fără magia lui întunecată, simți până în măduva oaselor putregaiul ce începuse să se urce pe pereții castelului.

   Făcliile nu se mai aprindeau înaintea lui. Lumea nu mai tremura sub greutatea pașilor săi. Noaptea nu îi mai era prieten.

   Gărzile erau poziționate la locurile lor, ținându-și degetele încleștate pe cozile de lemn ale sulițelor și pe mânerele săbiilor agățate la mijloc. Nu se mișcară, dar ochii li se rotiră în orbite, urmărindu-i fiecare gest. Se opri în dreptul ușilor de la biroul său. Își așeză mâinile pe mânere. Cu fruntea lipită de lemn, întrebă, fără să se întoarcă:

   — Am fost măcar un rege bun?

   Așteptă. Și așteptă. Căldura din timpul zilei se preschimbă în brize reci în acel moment. Geamurile erau deschise. Natura era tăcută, de parcă aștepta să vadă ce urma să se întâmple.

   — Moartea să-i primească în brațele sale pe trădători! rosti în cele din urmă unul dintre soldați.

   Era motto-ul familiei sale. Dar care trădători? Toți erau trădători acolo. Chiar și el.

   Resemnat, deschise ușile. Trei lumânări ardeau în suportul de pe masă. În scaunul său stătea Loxias, încă purtându-și hainele jerpelite de slugă. Începerea era împânzită de arcași, ale căror săgeți aveau deja vârfurile îndreptate spre el, și de soldați.

   — Hai, prietene! Te așteptam de ceva vreme.

   Nu se mișcă de lângă ușă.

   — Știi, Loxias continuă, aproape că îmi pare rău că s-a ajuns la asta. Obișnuiam să te admir. Aveai o minte ascuțită. Nu îți era teamă să îmi spui totul verde-n față. Ai ajutat regii dinaintea mea să facă față războaielor.

   O făcuse pentru el însuși și pentru țara lui, nicidecum pentru regii incompetenți care stătuseră atâția ani pe tron.

   — De cât timp plănuiești asta? Și cum de ai reușit? Toată lumea a fost cu ochii pe tine.

   — Ah, de ceva săptămâni îndelungate. A fost copilăresc din partea ta să crezi că ai stârpit toți oamenii care îmi erau loiali. Stabiliserăm ziua asta de atâta amar de vreme! Nici nu ne gândeam pe atunci că nu o să mai fii blestemat. Ce serviciu ne-a făcut soția ta fără să știe și ce nemiloasă e soarta cu voi! Am trimis un cadou spre ea, în semn de mulțumire.

   Cazimir își încleștă pumnii. Făcu un pas mare spre el, dar săbiile îl încolțiră din toate părțile și fu nevoit să se oprească.

   — Dacă te atingi de vreun fir de păr din capul ei..., mârâi amenințător.

   Loxias rânji.

   — Nici vorbă de așa ceva. Nu mă ocup eu de ea. Îl mai ții minte pe regele Elion al Arkaviei? I-ai lăsat fiul legumă acum aproape un an de zile. S-a dus să îi facă felul de unul singur femeii tale.

   Își simți genunchii tremurând.

   Rhoda.

   — Ia coroana. Ia tronul. Ia-mi toată averea. Doar încetează cu prostia asta.

   — Darurile tale mă măgulesc, dragul meu prieten, dar oricum le iau. Doar nu te aștepți să fac pace cu tine după ce m-ai ocarât atâtea luni întregi.

   Abia putea respira la cât de nervos era. Și ce neputincios devenise! Doar o scânteie din magia lui și jumătate din soldații aflați acolo ar fi fost morți.