Cuibul Viperelor

Capitolul 13

   Dacă era să își recunoască sieși, Rhoda nu avea niciun habar încotro se îndrepta. Când cocioaba babei Yaga începuse să meargă pe cele două picioare de găină, avusese impresia că merseseră numai câteva minute până să ajungă în capitală, însă, după ce se făcuse nevăzută din castel și începuse să meargă pe drumul care i se părea a fi cel principal, ajunsese să își dea seama că orașul nu era chiar atât de aproape de Pădurea Roșie, căci trecuse deja prin aproape trei sate.

   Făcuse bine când se gândise să fure o iapă din grajdul castelului, căci mai mult ca sigur ar fi durut-o picioarele după nici măcar un ceas de mers. Nu voia să riște să piardă timp prețios, pentru că nu se îndoia că ar fi fost trimiși soldați să o caute după ce i se observa lipsa, însă nu știa dacă era bine să galopeze în situația în care se afla. Dacă se zdruncina prea mult copilul și ar fi pățit ceva? Dacă ar fi ajuns cu capul în jos? Dacă i se făcea rău? Nu știa răspunsul la nicio întrebare, așa că alesese să meargă la trap, însă fiind constant cu ochii-n patru.

   Îi părea rău că nu îi spusese nimic Tijei și lui Tabor. Îi părea rău că se despărțise de ei și era sigură că relația lor nu mai avea să fie la fel ca înainte – asta dacă ar mai fi dat ochii unul cu altul vreodată. Dar nu mai putuse rezista nici măcar o clipă să stea într-un ținut străin, să facă lucruri plictisitoare și să aștepte să plece iar la drum, zeii știu unde.

   O consola, însă, gândul că nu era singură. Iapa neagră și bine îngrijită era simandicoasă uneori și parcă îi arunca ocheade enervate atunci când își trecea părul prin coama ei mătăsoasă sau când o trăgea prea tare, căci nu mai stătuse să îi pună harnașamentul. Sclipirea blănii ei întunecate îi aducea aminte de Serafina, așa că o strigase Sera de fiecare dată, iar animalul părea încântat de numele pe care i-l dăduse.

   Și apoi era ființa care creștea înăuntrul ei, deși nu o simțea și nici nu era complet sigură dacă nu fusese cumva o glumă. Își ținea mereu mâna în dreptul pântecului și îl mângâia peste straturile groase de haine, iar uneori își îndulcea vocea și îi vorbea de parcă ar fi putut-o auzi. Nu avea idee dacă o auzea, de fapt. Și dacă o auzea, o înțelegea? Nu știa absolut nimic despre copii.

   — Suntem doar noi doi, micuțule, îi șoptise când ieșise din al doilea sat.

   Iapa își întorsese capul spre ea și respirase zgomotos.

   — Și tu, Sera. Suntem doar noi trei.

   Când începuse să se însereze și să ningă, se dăduse jos din spinarea calului și abia îl făcuse să o urmeze cuminte pe străzile ce colcăiau de oameni cu zâmbete radiante pe chipuri. Satul acela era mult mai deplorabil decât capitala și se speriase că nu avea unde să înnopteze, de vreme ce acolo fusese numai un han, însă avusese norocul să dea peste un hambar părăsit și, după ce desfăcuse doi baloți, se culcase în paie, ținându-l în brațe pe broscoiul Cazimir, de parcă ar fi putut să o încălzească și să îi ofere alinare. Sera aproape că o storcoșise după ce se întinsese lângă ea și avusese scurta impresie că urma să-și piardă picioarele, însă iapa nu făcuse nimic mai mult decât să-și împungă botul moale și umed în stomacul ei și să adoarmă neclintită așa, de parcă voia să o protejeze.

   Însă asta nu o oprise din dârdâit, nu când ferestrele hambarului erau sparte și pereții de lemn erau roși de șoareci prin multe părți, lăsând vântul și chiar și zăpada să intre. Pătura subțire pe care o luase cu ea și paiele nu îi ofereau suficientă căldură și se temuse că avea să moară de frig acolo.

   Dar apoi se întâmplase lucrul la care se aștepta cel mai puțin: Gucra era acolo, dormind în jurul ei și încălzind-o cu blana lui moale, iar Sera nu se clintea deloc, de parcă nu ar fi avut un prădător în fața ei. Nu ar fi crezut vreodată că avea să vadă un cal și un lup înțelegându-se atât de bine.