Cuibul Viperelor

Capitolul 28

   Nodurile degetelor începură să îi sângereze la cât de brutal i se izbeau pumnii de ușa de lemn. Își lipi fruntea de ea și oftă din toți rărunchii, simțind cum e pe punctul de a o distruge așa cum moliile distrug cele mai frumoase haine, protejate în zadar de lavandă.

   — Cazimir, înțelege, te rog, că nu mai ești nemuritor și că nu poți sta nemâncat o nenorocită de săptămână întreagă! mârâi printre dinți. Mă faci de râs! Ce va crede tata acum despre mine? Săraca-mi fiică, s-a măritat cu un laș plângâcios! adăugă după ce fu întâmpinată doar de liniște.

   Mințea, bineînțeles, întrucât tatăl ei părea a fi mult mai înțelegător decât fusese ea în toate zilele de când născuse și distrusese o pată imensă de istorie, de existență. Lordul Peadar îi spusese că era dificil să mai fii același după ce pierzi ceva ce a făcut parte din tine timp de atâtea veacuri. Înțelegea, cerule, cât de bine înțelegea, însă începea să se îngrijoreze teribil!

   — Nu înțeleg! se plânse ca un copil. Nu e asta tot ce ți-ai dorit?

   Lacrimile îi udară obrajii uscați și încinși de căldură.

   — Lasă-mă măcar să îți aud vocea! Te implor, Cazimir!

   Se auzi un foșnet, apoi un geamăt.

   — Pleacă, Rhoda. Cred că sunt pe moarte.

   Lovi cu piciorul în ușă. Se întoarse pe călcâie și intră în propriul dormitor, se unde luă pistolul pe care îl ținea ascuns ca pe o comoară. Metalul îi îngheță palmele și își dădu din nou seama cât de repede și cât de mult timp trecuse de când Miloje o învățase să îl folosească. Ținti clanțele rotunde și trase, scrâșnind din dinți la auzul zgomotului ce răsună ca un tunet, apoi distruse și balamalele, până când cele două uși se dezlipiră una de alta și începură să se clatine, amenințând să se prăbușească.

   Cazimir o privi cu ochi mari și obosiți când trecu pragul. Era cufundat în pat, arătând fantomatic, aproape la fel ca în zilele în care magia îi copleșea trupul. Așternuturile albe erau acoperite de mici pete negre și roșii, iar o dâră de sânge uscat îi rămăsese sub nară. Era printre rarele dăți în care îi vedea părul unsuros, subțire ca mătasea porumbilor.

   Era obosit, dar chipul lui nu mai era palid ca înainte. Și purta aceleași haine de când îl văzuse ultima dată.

   — Înțeleg dacă nu vrei să mă vezi, dar e nevoie să îți amintesc că mai ai și un fiu?

   — Am febră, îl auzi șoptind. Nu vreau să se îmbolnăvească.

   Pufni pe nas și sări în pat, înconjurându-i talia cu picioarele. Îi prinse obrajii în palme și îl privi cu toată adorarea ce fierbe înăuntrul ei de fiecare dată când îi era prin preajmă.

   — Nu ai febră. E doar căldura trupului tău, Caz, îl asigură, căci pielea lui nu mi era rece ca gheața. Și cu siguranță nu ești pe moarte. Nu ai îndrăzni să mă lași singură tocmai acum.

   — Ce lucru prostesc ar fi din partea mea, surâse. Unde e vlăstarul nostru?

   — Afară, cu mama și Avaya.

   — Ce ușurare! Nu îmi poartă blestemul, nu?

   Zâmbi.

   — Mi-ai ascuns atât de multe lucruri, Rhoda! Cazimir o dojeni, fără să arate, însă, furios.

   — Știu că ai fi făcut la fel în locul meu. Nu mă poți condamna. Nu aveam idee cum vei reacționa.

   — Nu vreau să mă înțelegi greșit, dar... se simte atât de straniu să nu am magia neagră a mamei în sânge. Mă simt pustiit. Ca o carcasă golită de tot ce avea înăuntru. Ar trebui să fiu ușurat. O parte din mine jelește puterea care m-ar fi ajutat să vă protejez cât mai bine. Sunt doar un bărbat simplu, neajutorat.