Cuibul Viperelor

Capitolul 17

   Nu crezuse că mai avea să vadă vreodată lumea prin ochii ei umani. Nu crezuse că mai avea să simtă vântul aspru de iarnă biciuindu-i pielea măslinie, și nu blana neagră și deasă. Nu crezuse că urma să mai rostească vorbe, și nu miorlăituri subțiri.

   Trecuseră 403 ani de când stătuse captivă în trupul unei pisici, așteptând momentul oportun și crucial în care să redevină om, de data aceasta pentru totdeauna — ignorând cele câteva minute în care se transformase în vrăjitoare cu aproape două decenii în urmă.  Trecuseră patru veacuri din cursul istoriei, însă timpul felinelor era cu totul altfel. Kethai trăise 1636 de ani pisicești și se putea considera în acea clipă cea mai străveche ființă de pe fața pământului. Era mai bătrână decât lumea în interiorul sufletului său, însă în exterior nu era nimic mai mult decât o femeie a cărei numărătoare până la moarte pornise din nou de la vârsta de 24 de ierni.

   Se întruchipase prima dată într-o pisică Sith când abia de împlinise 17 și trecuseră chiar și ani întregi între transformări, rămânând tânără și neschimbată, în vreme ce timpul zbârcea pielea celor care îi deveniseră dragi. Pândise prin toate colțurile lumii, asistase la nașteri de regi și la înalte trădări, stătuse pe pietrele de temelie a numeroase regate și castele, se zgâise pe lângă picioarele celor mai puternice persoane în viață, jelise printre miorlăituri pe patul de moarte al persoanelor alături de care înfruntase piedici cumplite, dar toată nemurirea ei se sfârșise într-o pădure însângerată. Cu fiecare secundă trecută, se îndrepta către moarte, iar trupul de pisică nu îi mai era la îndemână să împiedice asta.

   Nu avusese în plan să se despartă de cea de-a noua și ultima viață de felină atunci. Nici nu ar fi făcut-o dacă fata nu ar fi purtat în pântece un copil ce ar fi avut toate șansele din lume să ducă mai departe natura bunicii sale. Kethai era, din câte știa, ultima vrăjitoare rămasă în viață, iar neamul ei trebuia să renască, întrucât fusese ucis pe seama setei de putere a Marelui Vrăjitor. Copilul Rhodei avea pe umeri o moștenire mai mare și mai puternică decât orice altă ființă de pe acele meleaguri.

   Ar fi lăsat-o să moară fără ezitare dacă nu ar fi fost însărcinată, dar disperarea o cuprinsese atunci când văzuse fătul mic cât pumnul între degetele osoase ale babei Yaga, iar în acea clipă simțise cum își dezamăgise toată existența ei îndelungată. Magia ce îi explodase în vene de îndată ce pernuțele fuseseră înlocuite cu piele și ghearele cu unghii, vraja pe care o făcuse o singură dată înainte și care fusese ultima vorbă rostită printre buzele moi și cărnoase, sângele care se întindea pe zăpada albă ca o pânză de păianjen... toate îi treziseră puterea ce zăcuse adormită atâta amar de timp.

   Iar acum se simțea de parcă totul era în zadar. Făcuse toate acelea nu pentru a o ajuta pe Franciszka să-și îndepărteze fiul de destinul de care toți știau că nimeni și nimic nu-l putea împiedica, ci pentru a o ține pe Rhoda în viață, cel puțin până când ar fi adus pe lume copilul. După aceea nu ar fi interesat-o dacă lordul Pădurii, proaspăt devenit rege, i-ar fi scos inima din piept și și-ar fi sfârșit blestemul. Nu ar fi interesat-o dacă acesta ar fi măcelărit întreg ținutul, pentru că ea ar fi fost de multă vreme plecată cu puiul de vrăjitoare, într-un loc în care nimeni nu ar fi îndrăznit să pună piciorul.

   Îi venea să-și smulgă părul din cap pentru că o scăpase pe fată din priviri, dispărând ca prin minune într-o clipă de neatenție. Fusese atât de prinsă în veselia Jytiei, vechea ei prietenă, încât nu i-ar fi trecut prin minte că Rhoda avea de gând să fugă de una singură chiar în toiul petrecerii. Nu știa dacă să o considere proastă și disperată pentru că făcuse asta sau dacă să o invidieze pentru că era în stare să înfrunte întreaga omenire, numai să se întoarcă la cel pe care îl iubea atât de mult.