Cuibul Viperelor

Capitolul 26

   Începu să rupă petalele macului roșu pe care îl culese de lângă pătură, așa cum făcea când era mică și întreba florile dacă băiatul din vecini o plăcea.

   Mă iubește sau nu mă iubește? întrebarea răsuna în mintea ei, aducându-i aminte de vremuri în care nu știa de iubire, de flirturi sau greutăți.

   Te iubește până la soare și înapoi, o voce parcă îi șopti în urechi.

   Inspiră adânc și mai luă o felie de plăcintă de pe platoul pe care îl ținea pe pântecul proeminent. Crescuse atât de mult, încât se putea folosi de el drept suport sau masă pentru multe alte lucruri. Asta doar când fiul ei dormea liniștit înăuntru și nu avea chef să-i arate cât de voinic era.

   Îl urmări pe Ozark cum se întoarce cu un chip posomorât, având între degete săgețile pe care le înfipsese mai devreme în trunchiurile copacilor. Ar fi putut să își exerseze trasul cu pistolul, dar mama ei nici nu voia să audă de așa ceva. Abia dacă o scăpa din ochi. Dacă ar fi fost după ea și după Cazimir, probabil nici nu ar mai fi ieșit din dormitor în următoarele săptămâni critice.

   — Haide, Ozark, mărește pasul! strigă după el cu gura plină.

   Cavalerul își ridică ochii spre cer și oftă.

   — Cine ar fi crezut, tată, că o să ajung să ies la picnicuri și la bârfe cu femei? Și eram așa un cavaler!...

   — Mereu e așa?

   Tija o înghionti în timp ce continua să strângă ața în jurul unei hârtii mototolite, ca s-o facă ghem de tricotat. Colecția de hăinuțe pentru fiul ei se mărise și nu numai ea i le croșeta, ci și Ekaterina, lady Dacia și bunica ei. Iar Cazimir își dovedea priceperea făcând jucării de lemn, coșulețe sau pătuțuri atunci când avea timp. Ceea ce nu însemna prea mult. Rhoda nici nu mai știa când fusese ultima oară în care avuseseră un moment doar pentru ei.

   Treaba lui ca rege creștea pe zi ce trece. Și chiar dacă avea consilieri și ajutorul lui Aureus și Zavian, timpul liber era la fel de inexistent. Și, văzând asta, Rhoda făcuse în așa fel încât să ajungă la un alt compromis. Nu știa cum se lăsase convins, dar în ultimele săptămâni se decisese să îl ajute și să îi facă ea o parte din treabă pe timpul zilei, atunci când el ar fi putut să se odihnească. Asculta vorbele oamenilor, așa încât aceștia nu mai trebuiau să vină seara sau noaptea la castel, riscând să fie jefuiți sau hărțuiți când noaptea se lăsa, citea documente și scrisori, se mai ocupa de ordinea interioară și de multe altele. Iar când se lăsa întunericul, era rândul ei să se odihnească. Abia spre zori se întâlneau în căldura patului, când unul venea să doarmă și celălalt se pregătea să plece. Vorbele schimbate erau puține, dar cântareau enorm. Și când Rhoda se ducea la cvartir, în Pădurea Roșie, care părea că prinde viață și că o răsfață cu soare și fructe zemoase, de parcă s-ar fi bucurat și ea de copilul ce urma să vină pe lume, atunci erau perioadele în care nu se vedeau și nu vorbeau deloc.

   Privi abătută castelul. Sufletul ei pereche, soțul ei... era atât de aproape, și totuși atât de departe.

   Își aminti de Tija și încercă să zâmbească. Mama ei îi spunea de fiecare dată că dacă era tristă, așa avea să îi fie și copilul. Încerca pe cât de mult posibil să evite asta.

   — Așa de plângâcios?

   Ozark își miji ochii când se așeză pe pătură.

   — Mă refeream la ea. La Kethai.

   Vrăjitoarea levita în aer la umbra unui copac, având picioarele împreunate sub ea și mâinile ridicate în lateralele corpului. Stătea așa încă de când poposiseră acolo, cu ceasuri bune în urmă. Nu-și deschisese ochii nici măcar o dată.