Cuibul Viperelor

Capitolul 12

   — Dar nu l-ai văzut? Era bolnav! Cum pot să rămân aici, să stau cu mâinile în sân?

   Kethai își prinse șoldurile în palme și începu să bată neimpresionată cu piciorul în podea. Lacrimile și rugumințile Rhodei nu o înduplecau absolut deloc, ba din contră, părea că face tot posibilul să o țină închisă acolo. După ce îl văzuse pe Cazimir, începuse să rostească din nou toate poeziile pe care și le amintea, în speranța că ușile aveau să se deschidă, așa cum se întâmplase și în catacombe. Însă Kethai aruncase tot felul de vrăji pe toate ușile și ferestrele din acel castel, iar acum era mereu cu ochii pe ea.

   — O să vină după mine, continuă în șoaptă.

   — Dacă nu a venit după tine de atunci, ce te face să crezi că va veni acum? vrăjitoarea pufni.

   — O să vină după mine. A văzut unde sunt. Îl cunoștea pe Jabbert.

   — Poți continua să visezi, Rhoda. Nu va putea să pună piciorul în castel, oricum. Acum mănâncă odată! Nu te-am mai văzut mestecând ceva de zile întregi.

   Privi farfuria cu orez și piept de curcan așezată pe noptieră. Stomacul ei îi cerea neîncetat mâncare și aproape că îi venea să plângă din cauza asta, însă mintea refuza să cedeze în fața nevoilor ei primare.

   — Nu mi-e foame.

   — Nu pe naiba! Vrei să te îmbolnăvești, pentru numele zeilor?! Nu plec de aici până nu te văd mâncând.

   — Atunci vei rămâne aici pentru o vecie, șopti.

   Își trase mai bine pătura până în bărbie. Nu știa de cât timp nu se mai mișcase de acolo, însă așternuturile și pernele îi erau ude din cauza lacrimilor ce le vărsase neîncetat, iar pielea îi lucea de la transpirație. Crezu că vrăjitoarea avea să plece când vedea că nu voia să o asculte, dar ochii i se măriră fără voia ei când o observă rupând o bucată din pieptul de curcan și sprijinindu-se în genunchi pe pat ca să se aplece spre ea. Rhoda se lipi de spătar și strânse cuvertura în mâini.

   — Mănâncă! vrăjitoarea mârâi poruncitor.

   — Ți-am spus că nu vreau.

   — Nu mă face să te forțez.

   O privi impasibil. Kethai nu mai așteptă. Îi prinse obrajii în mână și îi deschise gura, iar bucata de carne se apropie de fața ei într-un mod rapid, care o sperie și o făcu să o împingă în stomac cu piciorul, trântind-o astfel pe pat. Se trezi în următoarea secundă cu ea tăbărând-o și încercând să o forțeze să mănânce, așa că se năpustiră una pe alta, căzând și rostogolindu-se pe podea. Mâncarea zbură în aer și se izbi de perete.

   Rhoda o încălecă și o prinse cu mâinile de gât, începând să o scuture și să-i lovească ceafa de lemnul rece. Kethai începu să țipe și să se zvârcolească, însă nu făcu nimic ca să o îndepărteze de pe ea.

   — Nu mă scoate din sărite! o avertiză pe vrăjitoare. Ți-am promis odată că am să te omor, când erai o pisică nenorocită.

   — Du-te dracului! mârâi. O scuipă direct în față.

   Rhoda își șterse chipul cu poalele cămășii de noapte pe care continua să o poarte deja de câteva zile și o privi cu furie. Își încleștă degetele în părul ei și o dădu iar cu capul de podea. Kethai țipă din nou, dar, dacă se aștepta să primească vreun ajutor, știa că nu avea să vină niciunul din cauza vrăjilor pe care le aruncase. Vrăjitoarea începu să îi zgârie brațele, dar nimic mai mult.