Cuibul Viperelor

Capitolul 19

   — Îmi vine rău când mă gândesc că trebuie să călăresc o iapă ce poartă numele Serafinei.

   Își dădu părul ce-i intrase în ochi și îl privi amuzată pe bărbatul din fața ei. Abia de îl convinsese să urce pe spinarea calului și să-l asigure că răspundea doar atunci când era strigată Sera. Stătuseră aproape un ceas întreg să se certe pe acest subiect, deși amândoi știau că nu puteau străbate Pădurea Roșie la pas – le-ar fi luat numai jumătate de zi călare, mai ales că era întuneric și nu încetase să ningă nicio clipă. De asta cumpăraseră o sanie din piață cu bijuteriile pe care le avea de la Jabbert și așezaseră pe ea de la mâncare până la pături groase și lemne uscate, în cazul în care ar fi înnoptat într-o peșteră pe care Cazimir o știa prea bine, întrucât trecuse pe acolo cu prea mulți ani în urmă. Îi spusese că ea ar fi trebuit să stea pe sanie, dar se contraziseseră și aici. Nu putea să se lăfăie în pături ca o regină și să îl lase pe el să tragă de hățuri când arăta de parcă era pe cale să se prăbușească dintr-o clipă în alta.

   — Îți aduce aminte de vremurile în care erai cu Serafina?

   Cazimir își întoarse străfulgerător capul spre ea și păru că-și iese și mai mult din sărite când îi văzu zâmbetul zeflemitor.

   — Ce e cu întrebările astea, Rhoda?

   — Era doar o glumă.

   — Nu e deloc amuzantă, bombăni supărat. Hai să nu mai vorbim despre femeile cu care am fost, bine?

   — Dar au fost multe?

   — Rhoda! strigătul său o făcu să-și muște buzele ca să nu izbucnească în râs. Încetează și urcă-te odată! Am impresia că iapa asta nu prea mă place.

   Sera pufni de parcă înțelesese că se vorbea despre ea și se mișcă de la stânga la dreapta, făcându-l pe Gucra să își ciulească plictisit urechile. Se decise să le curme neplăcerea amândurora și se îndreptă spre ei. Se pregăti să-i accepte mâna întinsă a lui Cazimir, dar se opri chiar când vocea acestuia răsună ca o șoaptă pe care abia de o recunoscu.

   — Ești sigură că vrei să mergi cu mine, Rhoda?

   Îl privi de parcă îi crescuse un corn în cap. Chipul lui era serios, iar sprâncenele îi erau încruntate într-un mod care îi trăda îngrijorarea.

   — Ce vrei să spui? Bineînțeles că vreau!

   — Dar nu știu ce monstru voi deveni. Nu pot împiedica asta, moje sołenże. Nu vreau să te rănesc și mai mult, mai ales acum...

   Rhoda îl aduse la tăcere când îi încolăci genunchiul cu mâinile și își lipi obrazul de coapsa lui.

   — Nu e ceva ce îți dorești. Cum aș putea să te las să treci singur prin asta? Vom fi împreună, fără să conteze când sau cum va decide soarta să ne pună la încercare. Inima mea nu știe să citească timpul, Cazimir. Va fi de-a pururi cu tine.

   Simți cum degetele lui reci încep să îi mângâie capul, răsfirându-i grijuliu firele de păr. Își ridică privirea spre el, încă îmbrățișându-i piciorul, și înghiți în sec când văzu adorarea din ochii săi albaștri.

   — Ești de-a dreptul naivă, Rhoda! murmură. Să te ții după mine după tot ce ți-am făcut, să pleci în căutarea mea, pe vremea asta nemiloasă, prostuțo! Ce e în capul tău?

   — Tu, îi răspunse zâmbind, folosind același cuvânt pe care îl primise când se întâlniseră la foc.

   Îi acceptă mâna întinsă fără niciun regret și își propti piciorul în scăriță. Cazimir o ajută să urce și, pe neașteptate, o prinse de talie și o întoarse cu fața spre el, trăgând-o până ajunse să stea cu nasul afundat în scobitura gâtului său și cu picioarele peste coapsele sale. În următoarea clipă, degetele lui îi legau sub bărbie șnurul căciulii care ajunsese să îi acopere toată fața, făcând-o, fără îndoială, să arate ca o oiță cu mai multă lână decât avea nevoie. Își luaseră din nou căciuli din blană de vulpe, ca atunci când se duseseră la festivalul de iarnă din capitală, doar că de data aceasta fusese înfofolită fără voia ei și nu avusese nimic de comentat.