Cuibul Viperelor

Capitolul 1

   Rhoda nu își dădu seama ce se întâmplă multă vreme.

   Nu avea cuvinte să țipe, să strige după ajutor, să-i rostească numele lui Cazimir și să-l roage să o tragă în brațele sale, să nu îi mai dea drumul niciodată. Simți cum pământul îi fuge de sub picioare, apoi cum spatele genunchilor i se lovi de marginea dură a fântânii, apoi simți doar cum aerul îi umfla poalele rochiei și cum o învârtea dintr-o parte în alta.

   Apoi răceala apei o cuprinse cu totul, trăgând-o la fund, departe de Cazimir, de Tarzivona și de vechea ei viață. Nu putea să respire, să vadă ceva prin lichidul negru ce părea că se încolăcește în jurul ei ca o iederă otrăvitoare. Își forță mâinile să se miște, să facă în așa fel încât să ajungă la suprafață. I se păru că buricele degetelor sunt mângâiate de o adiere ușoară și rece, apoi avu impresia că își aude numele strigat, că neantul în care se afundase o ademenește din ce în ce mai mult spre adânc.

   Știa că plângea, deși nu își putea simți lacrimile pătându-i obrajii. Plângea pentru că fusese atât de naivă încât să fugă, pentru că nu apucase să îi spună lui Cazimir cât de mult ajunsese să îl iubească. Pentru că avea să își găsească sfârșitul într-un mod atât de jalnic.

   Mereu își dorise să se compună balade în numele ei, să fie cântate în jurul focului de fete și de voinici atunci când nu avea să fie nimic mai mult decât o amintire, o fantasmă a vieții pe care o avusese. Voise să facă ceva atât de important, de eroic, încât nimeni să nu o uite. Dar ce aveau să șoptească acum despre ea? Că fusese cea care ajunsese de râsul întregului regat, că se culcase cu un prinț și fusese batjocorită de altul și că se îndrăgostise apoi de un monstru?

   Ar fi râs de ea însăși dacă nevoia de aer nu i-ar fi întunecat mințile.

   Ceva o prinse de încheietură. Se chinui să-și deschise pleoapele, însă își simți ochii mai grei ca niciodată. Își dori pentru un moment să fie o rusalka de care auzise că vrăjea bărbații și îi trăgea spre adâncuri, spre un loc de unde nu mai avea să iasă vreodată.

   Nu mai avea forță în mâini să scape din strânsoarea creaturii sau a nimicului care o prinsese și își simți corpul încetând să lupte, dar brusc i se păru că plutește spre suprafață, spre apa ce devenea din ce în ce mai clară, mai limpede.

   Aerul i se izbi de obraji ca o palmă de fier.

   — Rhoda!

   Numele ei răsună din nou. Acel ceva continua să o țină de încheietură și să o tragă zeii știu unde. Se trezi brusc blestemându-se pentru că nu știa să înoate și blestemându-și rochia care devenise mai grea ca niciodată și care parcă voia să o tragă la fund. Reuși să își deschidă un ochi, să vadă printre picăturile ce i se scurgeau de pe frunte.

   Întâlni două irisuri cenușii. Lordul Pădurii de Bumbac o privea îngrijorat în timp ce o trăgea chinuitor de greu spre malul apei în care se aflau. Se forță să dea din picioarele ce își pierduseră de mult timp pantofii. Îi era greu să respire, iar plămânii continuau să îi ceară disperați aer.

   Își simți la un moment dat tălpile atingând nisipul, iar Tabor mai că se prăbuși pe mal de îndată ce apa le ajunse până la genunchi. Cineva își trecu mâinile pe sub umerii ei și o trase târâș pe gheața ce arăta ca o oglindă de cristal. Tija îi puse îngrijorată mâinile pe obraji, trăgându-i de pleoape de parcă i-ar fi fost frică de faptul că urma să moară dintr-o secundă în alta.

   Rhoda își mijii ochii spre ea. Părul ei ca rugina i se lipise de obraji, iar machiajul ce i se întinsese o făcea să arate ca o femeie ce plânsese întreaga ei viață, însă culorile amestecate nu îi puteau ascunde paloarea chipului sau albăstruiul ce îi acoperise buzele ca o pojghiță.