Cuibul Viperelor

Capitolul 23

   Picătura de ulei de tuberoze se scurse din pipetă și căzu în sticluța de parfum. Avea o formă neregulată, lunguiață, pe care erau încolăciți trandafiri negri, de aceiași culoare cu a pompiței pufoase.

   — Mai pune încă una, maestrul Georgi spuse vesel, privind-o peste rama ochelarilor pătrățoși.

   Rhoda își aruncă iar ochii în caietul acestuia, în care înșirase o adevărată biografie despre toate florile cu care lucrase în întreaga sa viață pentru a face parfumuri. Uleiul esențial de tuberoze era cunoscut drept legea seducției și stimula dorințele trupești, fiind adesea copleșitoare și amețitoare dacă era folosită în cantitățile potrivite.

   — Nu va acoperi mirosul iasomiei? întrebă îngrijorată.

   — Nu ai de unde să știi până nu încerci, milady. Cele mai bune parfumuri ale lumii au ieșit, de cele mai multe ori, din greșeli. Fă-l așa cum crezi, lasă-ți amprenta asupra lui! Fă-l al tău!

   Privi lichidul gălbui din sticluță. Poate că ar fi trebuit să aibă un parfum numai al ei. Nu folosise niciodată unul la fel, ci le schimba de îndată ce se terminau. Poate că ar fi reușit, în sfârșit, să creeze unul care să o reprezinte.

   În ultima săptămână stătuse numai în atelierul de parfumuri, iar maestrul Georgi abia dacă mai părăsise cvartirul la cât de mult îi plăcea să lucreze împreună. O învățase despre tainele preluării esențelor de la flori: despre distilare, macerare, stoarcere sau baia de aburi. Apoi îi arătase cum se folosesc instrumentele, albiile și cazanele, o instruise despre combinarea aromelor, iar în cele din urmă ajunsese să pună totul în practică.

   Făcuse câteva parfumuri, unele mai slabe și altele mai bune. Sticluțele pe care maestrul i le adusese erau mai frumoase decât toate pe care le văzuse până atunci și chiar și ea începuse să facă schițe pentru altele, pe care le aștepta cu nerăbdare. O lăudase de fiecare dată, spunându-i că simțul ei olfactiv era mai ascuțit acum, în timpul sarcinii.

   Și poate că era adevărat, într-un anume fel. Pentru parfumul la care lucra acum folosise tuberoze și iasomie, din care le luase esența după ce le unsese cu ulei de palmier și folosise alcool, apoi pusese câteva picături de ulei de cedru. Până acum, concentrația nu era nici prea dulce, nici prea înțepătoare, însă putea să simtă acel ceva care semăna cu un afrodiziac.

   Se întreba dacă i-ar fi plăcut lui Cazimir.

   Își clatină capul de îndată ce își auzi gândurile. Nu îl mai văzuse deloc în cele nouă zile de când se întorseseră la cvartir. Venise la fiecare trei zile, bineînțeles, dar mereu dormea în acele momente, oricât de mult se chinuia să rămână trează. Dormea mai mult decât înainte și încă nu se obișnuise cu rutina din Pădurea Roșie după ce fusese plecată trei luni. Cazimir nu o trezise deloc, deși intra în dormitorul lor să o viziteze.

   Așa îi spunea Ozark – cavalerul legendar care îi jurase credință. Încă nu putea să creadă că i se întâmplase asta, dar Ozark îi devenise un ocrotitor iscusit. O urmărea oriunde se ducea, îi îndeplinea ordinele, îi păzea ușa și îi spunea de fiecare dată adevărul – pentru că asta îi ceruse, iar în natura lor nu exista minciuna. Urmăreau același cod ca al cavalerilor obișnuiți: îi ajutau pe cei aflați la ananghie, promovau adevărul și dreptatea, participau la turniruri. Doar că ei erau letali într-o luptă, aveau viață nesfârșită și nu se aflau în slujba regilor sau a altor nobili, ci erau singuri, independenți, colindând lumea de la un capăt la altul.

   Dar Ozark era al doilea cavaler legendar care renunțase la pribegie și la sutele de ani de libertate și se pusese în serviciul ei. Îi povestise că erau câte treisprezece în fiecare ordin: Ordinul Mâinii Divine, Gardienii Săbii și Cavalerii Dreptății. Aveau un conac al lor într-un loc uitat de lume și un lider afurisit de care fugeau cu coada între picioare de fiecare dată când îl vedeau.