Cuibul Viperelor

Epilog

   Să te întorci până începe Festivalul Zmeielor!

   În fiecare an, când soarele răsărea la ferestrele copiilor deja treziți de pregătirile unei zile de sărbătoare colorate, Cazimir își aducea cu tristețe aminte de ultimele cuvinte pe care verișoara lui le adresase soției sale.

   Dar Festivalul Zmeielor începuse în acel an nefast și Rhoda se întorsese. Sărbătoarea începuse și în anul următor. Și în următorul. Și în următorul.

   Iar verișoara lui nu dăduse niciodată buzna peste el, așa cum făcea în copilărie, și nici nu se lăudase că zmeul ei era mai frumos decât al lui.

   Și de fiecare dată când vedea cerul împânzit de jucăriile colorate de hârtie, vocea ei melodioasă îi răsuna în urechi, iar o pereche de ochi verzi ca menta părea că îl privește de sus, din nori.

   Tresări speriat când simți ceva greu aterizându-i pe picioarele-i amorțite.

   Un ochi albastru îl privi critic, de aproape.

   — Papa, mă supăr pe tine! Rajula trișează! Uite, mama și tuși Serafina o ajută să înalțe zmeul!

   Încă ținându-și mâinile încrucișate sub ceafă, Cazimir privi spre fetița cu păr nisipul și ochi albaștri, îmbrăcată în rochiță rozalie, cum râdea cu gura până la urechi în timp ce ținea de ața zmeului de aceeași culoare. O femeie al cărei pântec părea că plesnește sub materialul diafan al rochiei trăgea și ea de ață, de parcă îi era frică de faptul că jucăria ar fi putut să-i ia copila în zbor. O altă femeie cu bucle aurii îi dădea indicații, spunându-i în ce parte bătea vântul.

   — Dar surioara ta e mult mai mică decât tine, îi spuse băiețelului, care se cățărase cu totul pe el. Iar mami e însărcinată, așa că nu prea îi e de folos.

   — Dar nu e corect! Roven se plânse iar. Ai spus că o să înălțăm zmeul împreună!

   — Bineînțeles că îl înălțăm împreună. Hai, du-te și ia-ți jucăria.

   Copilul începu să zâmbească, dar apoi deveni serios.

   — Pot să îmi dau jos petecul, tati? Nu pot să văd bine cu el!

   Cazimir privi pânza colorată ce acoperea ochiul stâng al băiatului. Îl durea să îl vadă așa, însă culoarea lui întunecată și felul în care părea uneori că pulsează speria restul copiilor de la castel, iar Rajula era destul de naivă și de încăpățânată încât să îi spună că era stricat ca o prună mucegăită. Amândoi erau prea mici ca să înțeleagă prea multe lucruri despre magie și vrăjitorie, deși începuseră să îi învețe puțin câte puțin despre istoria unor timpuri ce nu păreau chiar atât de îndepărtate.

   Cazimir îi luă petecul de la ochi și îi sărută pleoapa, apoi îi răvăși părul cârlionțat și îi dădu un bobârnac peste nasul micuț.

   — Mai bine acum?

   Băiețelul îi încolăci gâtul cu brațele și își lipi buzele umede de obrazul său, apoi o luă la fugă spre poalele dealului.

   Miloje trecu pe lângă pătura pe care stătea tolănit, cărând un coș cu dulciuri.

   — Seamănă prea mult cu tine când erai copil, spuse obosit.

   — Erai îndrăgostit de mine, Cazimir rânji spre prietenul său, ținându-și ochii închiși.

   — Eram îndrăgostit numai de sabia mea, Miloje bombăni bosumflat și se îndepărtă de el.

   Era aproape să ațipească atunci când simți parfumul soției sale, care se întinse lângă el și îl mușcă jucăuș de obraz. Se sprijini în cot și se aplecă să o sărute, dar se trezi cu palma ei peste buze.

   — Copiii se uită la noi! îl dojeni.

   Privi peste umăr. Miloje tocmai o ridica pe Rajula în brațe, iar Serafina îi fură zmeul lui Roven și fugi în cealaltă parte a câmpiei pline cu flori, ca să le ofere mai multă intimitate.

   — Acum nu se mai uită, Cazimir șopti mieros.

   O sărută cu patimă. Își vârî mâna pe sub rochia ei și îi mângâie pântecul sub care simți imediat piciorușele celui de-al treilea copil al lor.

   — Va semăna de data asta numai cu mine! Rhoda îi spuse mândră.

   — Îhâm, mormăi cu buzele pe gâtul ei.

   Îi trasă coapsele cu buricele degetelor până ajunse în dreptul lenjeriei. Rhoda își împreună genunchii și îi prinse încheietura.

   — O, încetează! gâfâi. Nu poți să faci asta aici.

   — Dar nu ar fi prima dată.

   — Nu suntem singuri, Caz!

   Oftă și își luă mâinile de pe ea, dar nu și buzele.

   — Uneori cred că îți iubești mai mult parfumeria decât pe mine, sufletul tău pereche!

   — Acum ți-ai dat seama? Rhoda glumi.

   Îi sărută cicatricea de pe obraz.

   — Ce rea ai devenit, lady Libera!

   Se sprijini în coate deasupra ei. Rhoda privi peste umărul său, la turlele strălucitoare ale noului castel care abia ce se terminase de construit. Deveni gânditoare.

   — Știi..., o auzi șoptind. De fiecare dată când mă uit la el, la copiii noștri, îmi amintesc ce mi-a prezis Aureus atunci când am venit la voi, la cvartir, și m-a pus să aleg o carte din pachetul lui de tarot. Nu mi-a explicat niciodată ce semnificație specială avea în mintea lui, bineînțeles. Dar știi ce carte am ales, Caz?

   — Spune-mi, soarele meu.

   — Turnul. De el era sprijinită o scară în flăcări. Și știi ce înseamnă? Uneori răul e necesar. Mereu poți clădi ceva frumos peste ruine.

   Rhoda îi strânse mâna pe care rămăsese o cicatrice mare atunci când atinsese soarele de care îi era atât de frică atunci. Fugise după ea și încercase să o prindă, iar acum îi era alături.

   Se lăsă pe spate și o strânse la piept. Îi sărută fruntea, îi inspiră parfumul și își așeză mâna peste pântecul ei roditor.

   — Mereu poți clădi ceva frumos peste ruine, îi repetă cuvintele.

   Zmeiele se înălțară pe cer.

   În vale, trilurile păsărelelor se împletiră cu râsetele copiilor.