Cuibul Viperelor

Capitolul 3

   Rochia de mireasă ajunsese doar o bucată murdară de material, pătată cu sânge și urme de pământ. Era o piesă macabră de decor pentru dormitor, însă Freja alesese să o lase pe manechin într-un colț, să-i servească drept amintire pentru evenimentul oribil din urmă cu câteva zile. Acum era sigură că nimeni nu avea să-i uite vreodată ziua nunții, căci dezastrul ce se întâmplase în adâncul pământului rămăsese viu în mințile tuturor.

   Și chiar și așa, nimeni nu avea să-și aducă aminte de ea, ci de fata războinică, ce căzuse într-o fântână magică și dispăruse de pe fața pământului. Nu reușise să strălucească nici măcar în ziua propriei nunți.

   Deși nu îi plăcea să recunoască, o invidia uneori pe Rhoda. O invidia pentru că nu trebuia să se comporte ca o doamnă cu toți cei care îi ieșeau în cale, că nu trebuia să tacă aproape în toate momentele, că nu trebuia să joace rolul de vacă regală. O invidia pentru că reușise să fugă, pentru că nu era nevoie să suporte felul în care toți se îngrijeau de ea doar pentru că era însărcinată.

   Freja nu glumea. Acum, mai mult ca niciodată, se simțea ca o vacă.

   Își coborî cu scârbă privirea spre lekarzul bătrân ce stătea lipit cu urechea de pântecele ei de mai bine de jumătate de ceas. Începuse să o doară spatele, căci nici măcar nu avusese voie să se miște, iar picioarele și le simțea mai umflate ca niciodată, la fel și pieptul despre care ajunsese să îl considere o povară. Nu știa prea bine cum funcționa magia din venele lekarzilor, dar erau suficient de buni încât să vindece unele dintre cele mai grele boli, iar faptul că aveau o conexiune cu orice fel de celulă a corpului uman le permitea să se declare experți și în sarcini.

   La cât de multe vizite îi făcea acesta, mai avea puțin până să îi numere toate firele cărunte din cap și alunițele ce îi începeau de pe frunte și se pierdeau în gulerul robei albe pe care o purta.

   Îi văzu buzele curbându-se în sus, iar când își luă mâinile de pe șoldurile ei și-și dezlipi capul de abdomenu-i rotunjit, Lachlan își ridică privirea din cartea de poezii romantice pe care o citea și își arcui curios sprâncenele.

   — Ei bine? Freja îi adresă întrebarea, dorindu-și ca bătrânul să dispară mai repede din fața ochilor săi.

   Lekarzul își așeză mai bine ochelarii pe nas și se ridică în picioare, începând să își adune lucrurile inutile de pe masă.

   — Zeii ne-au ascultat rugile, Alteță, zâmbi, plimbându-și ochii pe chipurile fiecăruia. Se pare că purtați în pântece doi prinți.

   Fericirea de pe chipul lui Lachlan aproape o făcu să vomite.

   — Sunt băieți?

   — Mă tem că asta nu putem afla decât în momentul nașterii, Alteță. Dacă mă scuzați, mă voi duce să le dau vestea cea bună și Maiestăților Regale.

   Îl urmări cum țopăie până în dreptul ușii și abia când îl văzu punându-și mâna pe clanță își drese glasul, atrăgându-i atenția.

   — Aș prefera să le dau eu vestea părinților noștri.

   Bărbatul clipi buimac, însă își înclină capul.

   — Cum doriți.

   Freja se aplecă cu greu și-și smulse halatul de pe divanul pe care Lachlan stătea tolănit și se îmbrăcă nervoasă, aproape zgârindu-și brațele cu unghiile sale ascuțite.

   — Nu pari fericită.

   — Nu găsesc niciun motiv să fiu fericită, mormăi.

   Era singura persoană din castel care nu se bucura de pruncul – de pruncii ce creșteau în interiorul ei. Nici nu se născuseră și deja îi ura, ura acele creaturi care îi deformau corpul și o făceau să-și verse tot conținutul din stomac din două în două ore, acele creaturi care o făcuseră să treacă prin momente umilitoare. Încă își mai putea aduce aminte sfaturile pe care le primise pentru a face gemeni: pozițiile în care să doarmă și în care să-l lase pe Lachlan să-și planteze sămânța, felurile de mâncare pe care trebuia să le înfulece la ore fixe, nopțile fără stele în care stătuse dezbrăcată în mijlocul pădurii ca să primească binecuvântările zeiței fertilității și al mariajului, despre care se spunea că trăia în inima codrului. Și, de parcă nu ar fi fost de ajuns, fusese urmărită în fiecare moment, în fiecare clipă în care se culcase cu Lachlan. Fusese privită chiar și în noaptea nunții – atât cât mai rămăsese din ea, făcând-o să se simtă ca cea mai deplorabilă persoană din lume. Chiar și atunci când își dăruise pentru prima dată trupul prințului, după ce ajunsese la castel și li se spuseseră că era mai bine să facă un moștenitor mai repede, Freja își dorise să dispară. Trebuia să fie un moment special, dar toți nobilii o auziseră din spatele unei perdele cum plânge, cum geme de durere.