Cuibul Viperelor

Capitolul 24

   Un fulg se lipi de geamul murdar lângă care stătea. Mâinile reci ale femeii cu ochi negri îi atinseră pântecul încă o dată, pe sub cămașa groasă de in pe care o purta.

   Își lăsă ochii să colinde prin încăperea slab luminată, în care rafturile pline cu unguente și tonice îi dădeau impresia că urma să se sufoce, după care îl aținti pentru multă vreme pe Cazimir, ce stătea în pragul ușii cu ochi mari și nerăbdători. Sufletul ei pereche - soțul ei, așa cum i se prezentase femeii lekarz – era mai agitat decât îl văzuse vreodată.

   Își coborî privirea spre cea în cauză când aceasta se ridică în genunchi și îi așeză cămașa peste abdomenul rotunjit. Era, poate, cu doar câțiva ani mai mare decât mama ei și fusese toată un zâmbet încă de când se afișaseră în holul clădirii, cu un ceas sau două în urmă.

   — Ei bine? Cazimir făcu un pas în față.

   Lekarzul își puse o mână pe genunchiul Rhodei și zâmbi.

   — Nu ai de ce să te îngrijorezi, milord. Totul decurge perfect: copilul e așa cum ar trebui să fie. Soția ta va naște la sfârșitul primăverii, poate în primele zile de vară.

   Omul e făcut din apă, copilul tău e făcut din apă. Pot să îl simt și să îl aud, îi spusese ea când o întrebase cum îi funcționau puterile, din moment ce avea darul apei. Lekarzii erau cei mai buni tămăduitori și singurii melaki ce puteau să vindece.

   — Pot să vă spun și ce e, îi anunță.

   Cazimir își întoarse capul spre Rhoda, scrutând-o întrebător. O lăsa pe ea să decidă dacă voia să afle ce era pruncul lor.

   Rămase tăcută câteva momente. Nu o interesa dacă era fetiță sau băiețel - l-ar fi iubit la fel. Dar nu mai avea răbdare până în vară. Și ar fi putut să-i croșeteze hăinuțe din ghemurile pe care încă le mai avea de la Nela.

   — Spune-mi, îi ceru.

   Femeia se ridică în picioare și își întinse brațele, apoi își arcui spatele ca o pisică. Rhoda își împinse mâna în canapea și se ridică și ea. Cazimir apăru în următoarea clipă lângă ea și o ajută să își îmbrace paltonul îmblănit, așezându-i peste coada pe care chiar el i-o împletise.

   Căciula din blană de vulpe urmă imediat după aceea. Adora momentele în care se îmbrăcau ca doi țărani, iar în acea noapte se strecuraseră din castel precum niște infractori.

   — E băiat. Și va fi destul de grăsuț, fără îndoială. Să mă chemi când îți vine sorocul.

   Se uită la Cazimir. Buzele i se întinseră parcă sfioase într-un zâmbet drăgăstos - total diferit de mânia pe care o arătase cu zile în urmă. Își aminti cum îi povestise că și el fusese gras la naștere și Franciszka abia izbutise să-l aducă pe lume.

   În ciuda fricii, zâmbi și ea. Cazimir puse câteva monede aurii în palmele femeii, apoi o luă pe Rhoda de mână și plecară.

   Străzile erau pustii și întunecate la acea oră târzie. Era încă frig, însă gheața pe care călcau se spărgea de cum tălpile cizmelor o atingeau, lăsând ca apa mocirlită să iasă la suprafață în firișoare groase.

   O dureau obrajii din cauza zâmbetului larg ce nu-i părăsea chipul. Cazimir îi strângea mâna și o privea cu adorare din trei în trei secunde.

   — Tata va înnebuni de fericire, râse.

   Fusese fericit și când aflase că urma să se mărite și îl îmbrățișase de parcă îi era fiu. Mama ei plânsese și îl primise în familie cu toată dragostea din lume.