Cuibul Viperelor

Capitolul 27

   Râsetele o treziră.

   Își deschise somnoroasă un ochi și rămase nemișcată, ascultând muzica de la banchet ce încă răsuna și veselia ce părea că vine de pretutindeni. Încercă să deslușească ceva prin semiîntuneric, iar ce văzu prima dată fu chipul fiului ei la o palmă depărtare, privind-o deja tăcut, parcă cu adorare.

   Zâmbetul ce i se întinse pe buze îi făcu obrajii să doară. Își întinse mâna și îi mângâie obrazul, savurând scâncetele pe care bebelușul le scotea.

   — Ești cuminte, nu-i așa? Ce frumos din partea ta să îți lași mama să se odihnească. Nu îți e foame? șopti.

   Se ridică în capul oaselor și își sprijini spatele de tăblia patului. Îl luă în brațe și îl strânse cu dragoste la piept, holbându-se uimită la chipu-i micuț și drăgălaș.

   — Să știi că am glumit. Nu ești chiar atât de urât. Ești dulce ca o zmeurică.

   Cineva bătu la ușă. Rhoda strigă să intre, iar gărzile lăsară înăuntru o femeie îmbrăcată în haine umile. Cea în cauză făcu o reverență adâncă și o privi serioasă.

   — Am venit să hrănesc copilul, Maiestate. Sunt doica regală.

   Rhoda clipi.

   — Îl voi hrăni singură.

   Femeia își umezi buzele și își duse mâinile în față, începând să se joace cu degetele ce păreau că îi tremură.

   — Reginele nu își alăptează pruncii, milady. E prea rușinos pentru ele.

   — Nu am născut copilul ăsta ca să îl crească altcineva! ridică nervoasă vocea. Cine te-a trimis?

   — Consilierii, milady...

   — Bineînțeles! pufni. Ieși afară!

   Femeii i se scurse culoarea din obraji.

   — Dar ce va spune regele? Am o familie de crescut...

   — Regele însuși te va târî de-aici dacă te vede.

   Doica se întoarse speriată pe călcâie și făcu cale întoarsă, trântind ușa în urma ei. Odată rămasă singură, oftă adânc și împinse mâneca subțire a combinezonului pe umăr, iar grăsuțul bebeluș nu mai așteptă nicio secundă în plus ca să se agațe de sânul ei și să se înfrupte lihnit și să o sfredelească din priviri, de parcă nici măcar el nu mai voia să-și ia ochii de la ea.

   O lacrimă caldă îi curse pe obraz.

   Era, în sfârșit, mamă.

   După toate prin care trecuse, după lucrurile pe care fusese nevoită să le facă și să le îndure, ajunsese să își țină copilul în brațe. Știa, în adâncul sufletului, că mai fericită de atât nu putea să fie, iar sentimentele călduroase ce îi dansau prin sânge erau pur și simplu copleșitoare. Era totul diferit și atât de frumos!

   — Ești un copil atât de dorit, dulcea mea zmeurică! îi șopti, plimbându-și nasul pe obrazul său și inspirându-i mirosul. O să te cresc și o să te protejez așa cum face o lupoaică. Nu vei cunoaște niciodată nefericirea și durerea. Îți jur pe întreaga-mi viață!

   Încă purtându-l în brațe, se dădu jos din pat cu lentoarea unei bătrâne și se îndreptă spre ferestrele deschise. Dincolo de ele zări agitația și veselia din piață, oamenii și copiii ce păreau că dansează și cântă de parcă s-ar fi pogorât zeii printre ei. Câțiva copilași ce se plimbau pe lângă zidurile castelului începură să chițăie când o văzură, apoi luară albăstrele din coșurile de nuiele pe care le purtau după ei și le aruncară în aer, urmând să cadă pe pavelele deja acoperite de covoare întregi de flori colorate.