Cuibul Viperelor

Capitolul 30

   Rhoda sări speriată din pat și aprinse câteva lumânări. Dar era deja lumină în cameră. Se duse spre fereastră, iar focul ce părea că pârjolește acoperișurile celorlalte clădiri și câțiva copaci îi făcu pielea de găină. Bebelușul ei dormea în pătuț, zvârcolindu-se agitat, fiind pe punctul de a se trezi și de a izbucni în plâns. Se îndreptă spre uși, iar gărzile își întoarseră privirile spre ea.

   — Ce e cu țipetele astea? ceru să afle.

   — Nimic grav, Maiestate. Doar un urs care s-a apropiat prea mult de cvartir.

   Făcu un pas în față, apoi dădu să se îndrepte spre scări.

   — Cred că vă înșelați.

   Se trezi cu tăișul sabiei la gât. Soldatul cel mai apropiat de ea o privi serios.

   — Cred că ar fi mai bine să rămâneți înăuntru, milady.

   Îi analiză tăcută fiecare trăsătură a chipului, în timp ce sângele începea să îi înghețe în vene. Văzu, ca prin minune, în colțul ochiului, o pată de sânge pe podeaua de marmură, în același timp în care un alt țipăt masculin se auzi.

   — Bineînțeles, îl aprobă.

   De cum intră iar în dormitor, puse în liniște zăvorul la ușă și se grăbi să-și ia o pereche de pantaloni și o cămașă din dulap, alături de o mantie neagră. Își încălță cizmele lungi și începu să fredoneze când băiețelul începu să plângă.

   Deși era terifiată, încercă să își limpezească gândurile. O sabie se afla ascunsă într-o pereche de pantaloni de-ai lui Cazimir. Luă o eșarfă și o legă de mijloc, folosind-o drept curea. Se puse în genunchi pe jos, împinse cât putu patul într-o parte, apoi îndepărtă covorul și zâmbi ușurată când văzu trapa de lemn. Habar nu avea unde ducea, căci fusese prea îndrăgostită să audă pălăvrăgelile soțului ei despre pasaje secrete și tuneluri ca să bage bine de seamă, dar oriunde era mai în siguranță decât acolo.

   Știa că se întâmpla o nenorocire.

   Își ridică fiul din pătuț, îl înfășură într-o pătură de catifea și îi sărută moalele capului, încercând să îl liniștească.

   — Nu-ți face griji, zmeurica mea! șopti. Mămica ta te va ține în siguranță, ai să vezi!

   Dar bebelușul nu îi dădu ascultare, iar țipetele ce continuau să se audă doar îl făceau din ce în ce mai neliniștit.

   Ridică trapa și nu mai ezită nicio secundă înainte să sară, însă tălpile atinseră imediat o suprafață dură, iar spațiul întunecat abia de îi ajunse la jumătatea gambelor.

   Bineînțeles! Era locul rămas liber între peretele încăperii de la parter și podeaua dormitorului și era îndeajuns de strâmt încât să fie nevoită să se târască precum un șarpe.

   Nu putea să ia nici măcar o lumânare cu ea. Își ținu copilul la piept cu o mână și se lăsă într-un cot și în genunchi. Trase trapa în urma ei. Rămase nemișcată o clipă. Nu vedea nimic. Începu să simtă imediat lipsa aerului. Își lipi obrazul de cel al bebelușului și își găsi curajul.

   Se împinse cu picioarele și se trase cu o mână, trecând prin nisip și pânze de păianjeni. Spațiul era mai mult decât îngust – simțea tavanul lovindu-i spatele și abia de putea să își ridice puțin capul. Încercă să se îmbărbăteze, să ignore atingerile fugitive ale gângăniilor și probabil ale șoarecilor, să își oprească fiul din plâns și doar să meargă înainte.